Caterina Preda -
  • About
    • About me
    • CV
  • Publications
    • Books & chapters in books
    • Special issues of journals
    • Academic Articles
    • Conference papers
    • Other
  • Courses
  • Reasearch / Projects
    • Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    • Artistul de stat
    • Roma OVT
    • GRSAP
    • Artist collectives
    • Transregional remembrance of dictatorships
  • Media
  • Blog
About
    About me
    CV
Publications
    Books & chapters in books
    Special issues of journals
    Academic Articles
    Conference papers
    Other
Courses
Reasearch / Projects
    Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    Artistul de stat
    Roma OVT
    GRSAP
    Artist collectives
    Transregional remembrance of dictatorships
Media
Blog
Caterina Preda -
  • About
    • About me
    • CV
  • Publications
    • Books & chapters in books
    • Special issues of journals
    • Academic Articles
    • Conference papers
    • Other
  • Courses
  • Reasearch / Projects
    • Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    • Artistul de stat
    • Roma OVT
    • GRSAP
    • Artist collectives
    • Transregional remembrance of dictatorships
  • Media
  • Blog
America latină•Travel

Uyuni: Life is like a swing in a train cemetery.

July 22, 2013 by cpreda No Comments
Nu-mi place deloc Uyuni când ajung dupã un drum oribil cu un autobuz din secolul trecut cu o donşoarã care ascultã la mobil pe speaker muzicã tot drumul cã de ce sã nu se bucure şi restul de descoperirile ei muzicale, cu un şofer şi un aiudant oribili. Uyuni e un sat în deşert cu strãzi largi prãfuite bãtute de un vânt rece. Nu e deloc la fel de hippie şi vesel precum San Pedro de Atacama de partea cealaltã a deşertului, cel chilian, şi unde anul trecut îmi venea sã mai stau. Deşertul mi-a plãcut şi mai mult dar tot restul DELOC.
Turul ales pentru cã recomandat drept cel mai bun (şi scump) începe prost. Plecãm cu întârziere de 2 ore practic şi fãrã prea multe explicații. Grupul cu care sunt pare nepãsãtor, media de vârstã 20 de ani; englezoaice şi australience în principal. Cuvântul de ordine: nu conteazã, stau la poveşti şi vorbesc despre lucruri strãine mie: tot felul de seriale pe care le ştiu şi de care râd, tot felul de experiențe dubioase prin asia pe care se pare toți au vizitat-o deja (!) fac schimuri de informații despre tot feul de hostaluri (una din australience care noaptea urmãtoare va fi adusã la spital cu un stomac umflat la maxim, deshidratare dupã diaree netratatã cãci nu ei nu iau pastile! povestea murind de rãs cum a împlinit 21 de ani într-un hostal în Cuzco şi unde, dacã e ziua ta ți se dã de bãut pe gratis toatã noaptea ceea ce a şi fãcut. Iubita ei le arãta celorlalți apoi cum a sfârşit îmbrãcatã fiind prea beatã ca sã-şi mai aducã aminte. FUN!)
Eu am nimerit şi mai prost în prima zi în jeepul Toyota cu Gonzalo ghidul care a trãit în Miami şi New York dragã, fãrã dinți în fațã (ca mulți aici) şi care din aceastã cauzã (?) vorbea foarte pițigãiat ca în desene animate, dar mai ales cu 4 englezoaice de vreo 20 de ani care erau parcã trase la indigo (colanți, şosete de alpaca peste tenişti şi pulovere de alpaca cam la fel): they wouldn’t fucking shut up. Like ever! Rãdeau una de alta, imitând tot feul de voci, urlau, mai spuneau 73 de glume despre una, despre alta. Cu volumul dat la maxim şi în continuuuuuu, Craig un scoțian venit cu iubita peruanca le numea „el gallinazo” adicã gãinile care mereu cotcodãcesc. Groaznic. N-am crezut cã supraviețuiesc.
Dar am supraviețuit îndeajuns încât sã vãd El salar de Uyuni adicã salina de la suprafațã pe o întindere de 10.000 km2 la peste 3.500 de m (deşi în deşert am ajuns şi la 5.000 m), insula Incahuasi adicã o aglomerație de cactuşi giganți şi care mai de care în mijlocul acestui alb orbitor şi imens. Insula pãrea o eşuare a unui timp apus. Atâți turişti care se prosteau. Non mi piace nada.
Seara am ajuns în „hotelul de sare” în care urma sã dormim. Cum apune soarele în deşert mori de frig. Am pus toate hainele de lânã aduse special pe mine, mi-am pus mãnuşi şi am stat la masa cu muşama bând ceai dupã ceai pentru a mã încãlzi. Noroc cã am avut şi supã, al doilea element din trio-ul salvator în frigurile peruano-boliviene care mai include şi vinul roşu. Felul doi nu se putea mânca, era cicã o specialitate localã, de fapt pune tot ce ai în frigider (crenvuşti, carne dubioasã, ouã, cartofi, cu un sos oribil) într-un vas, la cuptor şi dupã ține-te de nas şi poftã bunã!!
Momentul cel mai important al serii a fost însã mica sesiune de propagandã pro Morales susținutã de ghidul Gonzalo deja beat. Acesta ne-a povestit despre binefacerile guvernului salvator şi la încercãrile mele de a-l deraia cãci mi se pãrea sinistru ce fãcea (mai ales cã publicul era format din puşti care habar n-aveau unde se aflau, etc) m-a urât profund. Ne-a spus cã înainte nu aveau apã în case (nici acum n-au mulți), gaz (idem), energie electricã (hm sã mai zic?) nu se putea trece strada în La Paz ş acum da (acum am uitat sã scriu despre cei îmbrãcați în zebre care te învațã pe unde sã treci strada, în Cuzco erau îmbrãcați în sperietori locale şi aveau acelaşi rol, dãdeau din bici când nu treceai pe unde trebuie!), înainte nimeni nu plãtea taxe şi acum da! Înainte în Uyuni nu era decât un ATM şi acum sunt 3! Nu erau hoteluri cu apã caldã şi acum sunt. Nu erau drumuri dar ne-a fãcut Morales şi ne mai face! Oh mio Dio….Deşi spuneau cã un indian needucat nu trebuie sã fie preşedinte uite câte lucruri bune ne-a adus!
Ne-am culcat fiecare pe patul lui de sare în sac de dormit şi cu 4 pãturi de lânã. Nu mi-a fost frig, am suferit însã de pe urma colegei de camerã, Kendra americancã bolnavã de burtã care nu nici ea nu ia pastile aşa cã mi-a împrospãtat noaptea cu miresmele propriilor intestine…am urât-o instant. Renunțase la un job în finanțe ca sã învețe 2 luni portughezã în Brazilia şi apoi sã cãlãtoreascã un pic. Ce viațã au unii. Mai trebuie spus cã din grup, pe lângã australianca dusã înapoi la spital în Uyuni, nu era singura bolnavã de burtã. Mai erau şi alții aşa cã nivelul discuțiilor era despre cât de oribile sunt wc-urile şi despre cum ei nu iau pastile de burtã. Şi eu ce vinã am? Lcam sinistru.
A doua zi m-am mutat în alt jeep cu un şofer taciturn dar companie mai plãcutã, cuplul peruano-scoțian şi un cuplu de tineri englezi (19!) care vãzuserã deja asia şi anul ãsta şi america de sud. Am fost invidioasã sincer şi  m-am gândit ce diferențe majore rãmân între „noi şi ei”, noi cei din est sau sud şi ei cei din nord sau vest.
Peisajele în cea de-a doua zi mi-au amintit de ce m-am îndrãgostit de deşertul Atacama anul trecut. Atâtea schimbãri, o datã la 5 minute peisajul era cu totul altul, culorile, relieful chiar. Munți verzi, maronii, gãlbui sau roz în zare. Câmpuri amãrui, verzui sau albe în fațã. Drumul, drumul nesfârşit. Lagune care mai de care mai frumoasã (anul trecut am vãzut doar vreo 3 şi am picat pe spate) de la albãstrui violaceu la roz sau chiar roşu (Laguna Colorada) la asfințit. Munți de peste 6000 de m cu zãpadã doar pe creste, geysere la 5000 de m care miroseau urât şi arãtau cred ca vulcanii noştri noroioşi pe care mi-am propus sã îi vãd şi altfel decât în poze. Lame care mestecau placid şi se uitau la noi fix (cu ațele lor roşii sau albastre în urechi ca sã ştie stâpânii ale cui sunt), sau vicunas (un alt tip de cameloid care cresc în sãlbãticie la înãlțimi de peste 3500 de m) subțirele şi speriate luând-o repede la picior dacã ne zãreau, mãgari speriați de bombe mestecând şi ei iarba gãlbuie care e unica chestie care creşte la peste 3500 m. Zapadã pe nispul maroniu la peste 4500, asfințitul printre munții din zare. A doua noapte am dormit pe malul unor ape termale în care s-au bãlacit mulți înghețându-le freza cãci la aproape 5000 de m temperatura era cu minus, nu vreau sã ştiu cu cât. Am dormit în ceea ce numeau un refugiu dar era de fapt casa unei familii mai mari cu camere de câte 6 paturi aşa cã era ca în tabãrã. WC-ul fiind afarã. Ca la noi la țarã. Dimineața deşi îmi ieşeau aburi din gurã când mã spãlam pe dinți, peisajul era de vis. Condiții grele pentru a vizita aceste peisaje minunate. Ce le-o fi aşa greu bolivienilor sã descopere cã oferindu-le strãinilor condiții mai bune (cã ei se pare cã aşa trãiesc) vor câştiga şi mai mulți bani ?!
Ultima oprire din tur petrecut mai mult în jeepul Toyota (care pare unica maşinã permisã în Uyuni pe lângã cele la a 5 a mânã care par sã se dezmembreze din mers) a fost la cimitirul trenurilor cu care trebuia sã începem în prima zi. Locul era cam deprimant, pe vagoanele sau locomotivele de sec 19 erau scrise mesaje contemporane ca de ex Dakar 2014 cãci raliul va avea loc la anul aici, vai ce bucurie. Pe alt tren scria horor. Pe restul erau mesaje de amor de genul jose o iubeşte pe maria. Aşa cum de altfel e pe toți pereții peruano-bolivieni.
Life is like a swing in a train cemetery. The journey continues.


Share:
Reading time: 7 min
America latină•Travel

Potosi, cerro rico şi Bolivia greu de iubit

by cpreda No Comments
De cum am intrat în oraş vedem Cerro rico, dealul bogat din care spaniolii au scos spun localnicii tone de argint suficiente pentru a face un pod de nu mai ştiu ce lãțime peste Atlantic şi pânã în Spania. Exploatarea a continuat deşi acum nu se mai extrage doar argint ci şi alte minerale. Potosi era unul din cele mai importante oraşe ale coloniei spaniole în Americi, unul din cele mai bogate oraşe ale lumii în acele timpuri. Nu mai e cazul azi. Deloc turistic, oraşul minier nu te primeşte prea bine. În Piața principalã, aproape de Casa de la Moneda se învârt la soare cei câțiva turişti rãtãciți ca mine în acest orãşel urâțel şi înfrigurat deşi ars ziua de acelaşi soare care mi-a dat şi mie culoare în ultimele sãptãmâni. Singurul loc care meritã vizitat în oraş este aceastã Casa de la Moneda (una din cele 8 care existau pe timpul imperiului spaniol şi care produceau monedele necesare) deşi prețul de intrare este cel mai mare de pânã acum: 40 intrarea şi 20 ca sã faci poze. Partea cea mai neplãcutã e cã vizita se face cu mase de oameni cam needucați (prima datã într-un muzeu) care se înghesuie, se revarsã pe coridoarele strâmte ca sã vadã de cât mai aproape, sã atingã eventual, mai ales obiectele neaşteptate precum mumiile de nou nãscuți descoperite în nu ştiu ce vale…Am vãzut  nu numai diferitele tipuri de monede produse dar şi cum erau fãcute, la început le bãteau cu ciocanul dupã care au adus maşinãrii adicã roți imense de lemn care îndreptau argintul şi care erau învârtite de la un nivel inferior de mãgari; aveau mereu câte 42 disponibili dar nu rezistau mai mult de 4-5 luni…
Aştept puiul cu orez (considerat destul de safe ca sã-l pot mânca) la El Fogon, singurul restaurant unde pare cã poți mânca ceva care sã nu-ți provoace vreo afecțiune instant (aşa cum am pãțit dupã masa de prânz de la aparent cea mai şic cafenea din piața principalã) din centrul frumosului oraş minier. Și când te gândeşti cã la Petroşani sau Petrila n-am fost niciodatã. Cum o fi? Chelnerul cu acnee se uitã chiorâş când îi cer salata care dã sã sarã din farfurie pe o altã farfurioarã. Casierița fãrã dinți fredoneazã TOATE melodiile stil Julio Iglesias pe care le ascultãm. Tind sã cred cã e CD-ul ei preferat. In restaurantul decorat în culorile tricolorului românesc mai sunt alte 3 persoane. Scaunele au încã protecția de plastic pe alocuri ruptã. Şic.
Duminicã în Potosi nu e nimic de fãcut. Eu am fost la minã cu Narciso, fost miner timp de 12 ani dar lângã Uyuni nu aici îmi spune, drept şofer al unui mini-micro-bus şi Claudia drept ghid. Mai erau cu noi şi un alt ghid vesel, operat la ochi dupã 6 luni în minã şi trasnformat în opțiunea numãrul 2: ghid, care însoțea un cuplu de belgieni neerlandezi, el arãtând ca intelectualul neînțeles cu o coamã eminescianã blondã şi un nas în vânt. Pãreau foarte anacronici în acest peisaj, dar din pãcate nu erau nici simpatici aşa cã nu prea am interacționat. I-am revãzut constat mai apoi, inclusiv în avionul cãtre Lima!
Fiind duminicã, la minã era gol. Pe stradã era plin de mineri morți de beți. A nu uita cã aici mulți beau ceva din pungi legate cu ațã în care e înfipt un pai. Ar trebui scris un articol despre cum se mãnâncã şi CE pe strãzi din nişte oale şi cu farfurii spãlate în gãleți! De obicei sub acoperişul unui cort improvizat.
Am intrat în minã doar în prima galerie. Mina în care am intrat aparține unei cooperative aşa cum sunt toate acum (vreo 100 cu mici gãuri în „dealul de 4500 m”). Se zvoneşte cã ar fi ajuns cu galeriile pânã sub centrul oraşului dar nu mi se confirmã. I-am dat ofrenda lui Tio sau spiritul minei cãruia i se cer lucruri material dar şi lui Tata Acha cãruia i se cer lucruri spirituale (am încheiat citatul). Lui Tio (care ar veni de fapt de la Dios prost pronunțat de quechua) i se dã coca şi un alacaloid dulce sau sãrat dupã gust, alcool la 96%! din care cel care oferã soarbe şi el o picãturã care îi arde gâtul. Ambele se pun pe cap (înțelepciune), umeri (forțã), piept (rezistențã, curaj), falus erect (fertilitate – a pãmântului), picioare (tot rezistențã?) Se varsã şi pe jos pentru Pachamama (mama pãmânt). I se aprinde şi o țigarã pentru a o fuma şi dacã i-a plãcut de tine când ieşi e fumatã J se spune cã Tio şi Pachamama sunt iubiți iar bogãțiile din minã sunt fructul iubirii lor; de aia nu au voie femeile sã lucreze în minã, cã devine geloasã Pachamama. No comment…
El Tio

Am mai lãsat şi la Tata Acha una alta, nişte coca, nişte Inka cola de culoare gãlbuie şi gust de gumã de mestecat. La Tata era un mic altar cu Cristos şi lumânãrele într-o grotã undeva sub dealul cel bogat. Era şi un bec ars.
Eu eram costumatã cu echipament albastru de miner şi cascã deşi ei poartã haine mai vechi pe care nu le mai vor ca sã lucreze în minã. Galeria e pe alocuri mai joasã sau chiar foarte joasã aşa cã am tot dat cu capul, noroc de cascã dar tot m-a durut capul dupã! Am vãzut şi stalactite galbene, albastre, verzui. În galeriile inferioare cicã ajunge temperatura şi la 45 de grade aşa cã lucreazã mai mult în chiloți. Horor. Înainte de minã am oprit şi la El calvario (piața minerilor) de unde îşi cumpãrã coca, alcool, alcaloizi pentru coca, dinamitã roz (pe care Slavã Domnului n-o mai testeazã spre deliciul turiştilor!!!)
Oraşul minier nu prea are ce oferi aşa cã e una din puținele dãți când apreciez turismul! Când vin turişti apar şi condițiile mai blânde pentru aceştia. Și totuşi cât de întârziat e locul ãsta, acum scriind asta din Lima parcã şi mai frapant pare. Bolivia e în alt timp, amestec de colonialism întârziat şi revalorizat pentru a-şi marca identitatea, modernism minoritar cu foarte mult indigenism folclorizat. Lipsa de educație e omniprezentã şi asta face şi comunicarea mai grea…
Înainte de a intra în minã, îmi spune Claudia şi îmi aratã, minerii stau în nişte cãmãruțe la intrare unde mestecã coca. De la atâta mestecat de coca sau supt sucul din frunzele pãstrate într-unul din obraji, unii au acum o deformație a feței, un obraz (preferat) cu o umflãturã.
Singurul lucru care-mi place în Potosi e cã sunt mulți cãței pe strãzi. Ce nu-mi place e cã mulți sunt murdari şi par supãrați. Astã searã era unul mort pe trotuar şi nimeni nu pãrea sã se sinchiseascã L
Diverse: Amor caliente, desert din cãpşuni flambate cu rom. Miam.
În Bolivia totul e mai ieftin decât în Peru. O masã foarte bunã în Bolivia nu poate costa mai mult de 100 Bs (adica 10 euro) în timp ce în Peru e triplu!

Ce frumos era la Sucre, cel mai frumos loc din aceastã Bolivie greu de iubit.
Share:
Reading time: 6 min

Categories

  • America latină
  • Art and politics
  • Call for papers
  • street art
  • Travel