Nu-mi place deloc Uyuni când ajung dupã un drum oribil cu un autobuz din secolul trecut cu o donşoarã care ascultã la mobil pe speaker muzicã tot drumul cã de ce sã nu se bucure şi restul de descoperirile ei muzicale, cu un şofer şi un aiudant oribili. Uyuni e un sat în deşert cu strãzi largi prãfuite bãtute de un vânt rece. Nu e deloc la fel de hippie şi vesel precum San Pedro de Atacama de partea cealaltã a deşertului, cel chilian, şi unde anul trecut îmi venea sã mai stau. Deşertul mi-a plãcut şi mai mult dar tot restul DELOC.
Turul ales pentru cã recomandat drept cel mai bun (şi scump) începe prost. Plecãm cu întârziere de 2 ore practic şi fãrã prea multe explicații. Grupul cu care sunt pare nepãsãtor, media de vârstã 20 de ani; englezoaice şi australience în principal. Cuvântul de ordine: nu conteazã, stau la poveşti şi vorbesc despre lucruri strãine mie: tot felul de seriale pe care le ştiu şi de care râd, tot felul de experiențe dubioase prin asia pe care se pare toți au vizitat-o deja (!) fac schimuri de informații despre tot feul de hostaluri (una din australience care noaptea urmãtoare va fi adusã la spital cu un stomac umflat la maxim, deshidratare dupã diaree netratatã cãci nu ei nu iau pastile! povestea murind de rãs cum a împlinit 21 de ani într-un hostal în Cuzco şi unde, dacã e ziua ta ți se dã de bãut pe gratis toatã noaptea ceea ce a şi fãcut. Iubita ei le arãta celorlalți apoi cum a sfârşit îmbrãcatã fiind prea beatã ca sã-şi mai aducã aminte. FUN!)
Eu am nimerit şi mai prost în prima zi în jeepul Toyota cu Gonzalo ghidul care a trãit în Miami şi New York dragã, fãrã dinți în fațã (ca mulți aici) şi care din aceastã cauzã (?) vorbea foarte pițigãiat ca în desene animate, dar mai ales cu 4 englezoaice de vreo 20 de ani care erau parcã trase la indigo (colanți, şosete de alpaca peste tenişti şi pulovere de alpaca cam la fel): they wouldn’t fucking shut up. Like ever! Rãdeau una de alta, imitând tot feul de voci, urlau, mai spuneau 73 de glume despre una, despre alta. Cu volumul dat la maxim şi în continuuuuuu, Craig un scoțian venit cu iubita peruanca le numea „el gallinazo” adicã gãinile care mereu cotcodãcesc. Groaznic. N-am crezut cã supraviețuiesc.
Dar am supraviețuit îndeajuns încât sã vãd El salar de Uyuni adicã salina de la suprafațã pe o întindere de 10.000 km2 la peste 3.500 de m (deşi în deşert am ajuns şi la 5.000 m), insula Incahuasi adicã o aglomerație de cactuşi giganți şi care mai de care în mijlocul acestui alb orbitor şi imens. Insula pãrea o eşuare a unui timp apus. Atâți turişti care se prosteau. Non mi piace nada.
Seara am ajuns în „hotelul de sare” în care urma sã dormim. Cum apune soarele în deşert mori de frig. Am pus toate hainele de lânã aduse special pe mine, mi-am pus mãnuşi şi am stat la masa cu muşama bând ceai dupã ceai pentru a mã încãlzi. Noroc cã am avut şi supã, al doilea element din trio-ul salvator în frigurile peruano-boliviene care mai include şi vinul roşu. Felul doi nu se putea mânca, era cicã o specialitate localã, de fapt pune tot ce ai în frigider (crenvuşti, carne dubioasã, ouã, cartofi, cu un sos oribil) într-un vas, la cuptor şi dupã ține-te de nas şi poftã bunã!!
Momentul cel mai important al serii a fost însã mica sesiune de propagandã pro Morales susținutã de ghidul Gonzalo deja beat. Acesta ne-a povestit despre binefacerile guvernului salvator şi la încercãrile mele de a-l deraia cãci mi se pãrea sinistru ce fãcea (mai ales cã publicul era format din puşti care habar n-aveau unde se aflau, etc) m-a urât profund. Ne-a spus cã înainte nu aveau apã în case (nici acum n-au mulți), gaz (idem), energie electricã (hm sã mai zic?) nu se putea trece strada în La Paz ş acum da (acum am uitat sã scriu despre cei îmbrãcați în zebre care te învațã pe unde sã treci strada, în Cuzco erau îmbrãcați în sperietori locale şi aveau acelaşi rol, dãdeau din bici când nu treceai pe unde trebuie!), înainte nimeni nu plãtea taxe şi acum da! Înainte în Uyuni nu era decât un ATM şi acum sunt 3! Nu erau hoteluri cu apã caldã şi acum sunt. Nu erau drumuri dar ne-a fãcut Morales şi ne mai face! Oh mio Dio….Deşi spuneau cã un indian needucat nu trebuie sã fie preşedinte uite câte lucruri bune ne-a adus!
Ne-am culcat fiecare pe patul lui de sare în sac de dormit şi cu 4 pãturi de lânã. Nu mi-a fost frig, am suferit însã de pe urma colegei de camerã, Kendra americancã bolnavã de burtã care nu nici ea nu ia pastile aşa cã mi-a împrospãtat noaptea cu miresmele propriilor intestine…am urât-o instant. Renunțase la un job în finanțe ca sã învețe 2 luni portughezã în Brazilia şi apoi sã cãlãtoreascã un pic. Ce viațã au unii. Mai trebuie spus cã din grup, pe lângã australianca dusã înapoi la spital în Uyuni, nu era singura bolnavã de burtã. Mai erau şi alții aşa cã nivelul discuțiilor era despre cât de oribile sunt wc-urile şi despre cum ei nu iau pastile de burtã. Şi eu ce vinã am? Lcam sinistru.
A doua zi m-am mutat în alt jeep cu un şofer taciturn dar companie mai plãcutã, cuplul peruano-scoțian şi un cuplu de tineri englezi (19!) care vãzuserã deja asia şi anul ãsta şi america de sud. Am fost invidioasã sincer şi m-am gândit ce diferențe majore rãmân între „noi şi ei”, noi cei din est sau sud şi ei cei din nord sau vest.
Peisajele în cea de-a doua zi mi-au amintit de ce m-am îndrãgostit de deşertul Atacama anul trecut. Atâtea schimbãri, o datã la 5 minute peisajul era cu totul altul, culorile, relieful chiar. Munți verzi, maronii, gãlbui sau roz în zare. Câmpuri amãrui, verzui sau albe în fațã. Drumul, drumul nesfârşit. Lagune care mai de care mai frumoasã (anul trecut am vãzut doar vreo 3 şi am picat pe spate) de la albãstrui violaceu la roz sau chiar roşu (Laguna Colorada) la asfințit. Munți de peste 6000 de m cu zãpadã doar pe creste, geysere la 5000 de m care miroseau urât şi arãtau cred ca vulcanii noştri noroioşi pe care mi-am propus sã îi vãd şi altfel decât în poze. Lame care mestecau placid şi se uitau la noi fix (cu ațele lor roşii sau albastre în urechi ca sã ştie stâpânii ale cui sunt), sau vicunas (un alt tip de cameloid care cresc în sãlbãticie la înãlțimi de peste 3500 de m) subțirele şi speriate luând-o repede la picior dacã ne zãreau, mãgari speriați de bombe mestecând şi ei iarba gãlbuie care e unica chestie care creşte la peste 3500 m. Zapadã pe nispul maroniu la peste 4500, asfințitul printre munții din zare. A doua noapte am dormit pe malul unor ape termale în care s-au bãlacit mulți înghețându-le freza cãci la aproape 5000 de m temperatura era cu minus, nu vreau sã ştiu cu cât. Am dormit în ceea ce numeau un refugiu dar era de fapt casa unei familii mai mari cu camere de câte 6 paturi aşa cã era ca în tabãrã. WC-ul fiind afarã. Ca la noi la țarã. Dimineața deşi îmi ieşeau aburi din gurã când mã spãlam pe dinți, peisajul era de vis. Condiții grele pentru a vizita aceste peisaje minunate. Ce le-o fi aşa greu bolivienilor sã descopere cã oferindu-le strãinilor condiții mai bune (cã ei se pare cã aşa trãiesc) vor câştiga şi mai mulți bani ?!
Ultima oprire din tur petrecut mai mult în jeepul Toyota (care pare unica maşinã permisã în Uyuni pe lângã cele la a 5 a mânã care par sã se dezmembreze din mers) a fost la cimitirul trenurilor cu care trebuia sã începem în prima zi. Locul era cam deprimant, pe vagoanele sau locomotivele de sec 19 erau scrise mesaje contemporane ca de ex Dakar 2014 cãci raliul va avea loc la anul aici, vai ce bucurie. Pe alt tren scria horor. Pe restul erau mesaje de amor de genul jose o iubeşte pe maria. Aşa cum de altfel e pe toți pereții peruano-bolivieni.
Life is like a swing in a train cemetery. The journey continues.
Reading time: 7 min
