De cum am intrat în oraş vedem Cerro rico, dealul bogat din care spaniolii au scos spun localnicii tone de argint suficiente pentru a face un pod de nu mai ştiu ce lãțime peste Atlantic şi pânã în Spania. Exploatarea a continuat deşi acum nu se mai extrage doar argint ci şi alte minerale. Potosi era unul din cele mai importante oraşe ale coloniei spaniole în Americi, unul din cele mai bogate oraşe ale lumii în acele timpuri. Nu mai e cazul azi. Deloc turistic, oraşul minier nu te primeşte prea bine. În Piața principalã, aproape de Casa de la Moneda se învârt la soare cei câțiva turişti rãtãciți ca mine în acest orãşel urâțel şi înfrigurat deşi ars ziua de acelaşi soare care mi-a dat şi mie culoare în ultimele sãptãmâni. Singurul loc care meritã vizitat în oraş este aceastã Casa de la Moneda (una din cele 8 care existau pe timpul imperiului spaniol şi care produceau monedele necesare) deşi prețul de intrare este cel mai mare de pânã acum: 40 intrarea şi 20 ca sã faci poze. Partea cea mai neplãcutã e cã vizita se face cu mase de oameni cam needucați (prima datã într-un muzeu) care se înghesuie, se revarsã pe coridoarele strâmte ca sã vadã de cât mai aproape, sã atingã eventual, mai ales obiectele neaşteptate precum mumiile de nou nãscuți descoperite în nu ştiu ce vale…Am vãzut  nu numai diferitele tipuri de monede produse dar şi cum erau fãcute, la început le bãteau cu ciocanul dupã care au adus maşinãrii adicã roți imense de lemn care îndreptau argintul şi care erau învârtite de la un nivel inferior de mãgari; aveau mereu câte 42 disponibili dar nu rezistau mai mult de 4-5 luni…
Aştept puiul cu orez (considerat destul de safe ca sã-l pot mânca) la El Fogon, singurul restaurant unde pare cã poți mânca ceva care sã nu-ți provoace vreo afecțiune instant (aşa cum am pãțit dupã masa de prânz de la aparent cea mai şic cafenea din piața principalã) din centrul frumosului oraş minier. Și când te gândeşti cã la Petroşani sau Petrila n-am fost niciodatã. Cum o fi? Chelnerul cu acnee se uitã chiorâş când îi cer salata care dã sã sarã din farfurie pe o altã farfurioarã. Casierița fãrã dinți fredoneazã TOATE melodiile stil Julio Iglesias pe care le ascultãm. Tind sã cred cã e CD-ul ei preferat. In restaurantul decorat în culorile tricolorului românesc mai sunt alte 3 persoane. Scaunele au încã protecția de plastic pe alocuri ruptã. Şic.
Duminicã în Potosi nu e nimic de fãcut. Eu am fost la minã cu Narciso, fost miner timp de 12 ani dar lângã Uyuni nu aici îmi spune, drept şofer al unui mini-micro-bus şi Claudia drept ghid. Mai erau cu noi şi un alt ghid vesel, operat la ochi dupã 6 luni în minã şi trasnformat în opțiunea numãrul 2: ghid, care însoțea un cuplu de belgieni neerlandezi, el arãtând ca intelectualul neînțeles cu o coamã eminescianã blondã şi un nas în vânt. Pãreau foarte anacronici în acest peisaj, dar din pãcate nu erau nici simpatici aşa cã nu prea am interacționat. I-am revãzut constat mai apoi, inclusiv în avionul cãtre Lima!
Fiind duminicã, la minã era gol. Pe stradã era plin de mineri morți de beți. A nu uita cã aici mulți beau ceva din pungi legate cu ațã în care e înfipt un pai. Ar trebui scris un articol despre cum se mãnâncã şi CE pe strãzi din nişte oale şi cu farfurii spãlate în gãleți! De obicei sub acoperişul unui cort improvizat.
Am intrat în minã doar în prima galerie. Mina în care am intrat aparține unei cooperative aşa cum sunt toate acum (vreo 100 cu mici gãuri în „dealul de 4500 m”). Se zvoneşte cã ar fi ajuns cu galeriile pânã sub centrul oraşului dar nu mi se confirmã. I-am dat ofrenda lui Tio sau spiritul minei cãruia i se cer lucruri material dar şi lui Tata Acha cãruia i se cer lucruri spirituale (am încheiat citatul). Lui Tio (care ar veni de fapt de la Dios prost pronunțat de quechua) i se dã coca şi un alacaloid dulce sau sãrat dupã gust, alcool la 96%! din care cel care oferã soarbe şi el o picãturã care îi arde gâtul. Ambele se pun pe cap (înțelepciune), umeri (forțã), piept (rezistențã, curaj), falus erect (fertilitate – a pãmântului), picioare (tot rezistențã?) Se varsã şi pe jos pentru Pachamama (mama pãmânt). I se aprinde şi o țigarã pentru a o fuma şi dacã i-a plãcut de tine când ieşi e fumatã J se spune cã Tio şi Pachamama sunt iubiți iar bogãțiile din minã sunt fructul iubirii lor; de aia nu au voie femeile sã lucreze în minã, cã devine geloasã Pachamama. No comment…
El Tio

Am mai lãsat şi la Tata Acha una alta, nişte coca, nişte Inka cola de culoare gãlbuie şi gust de gumã de mestecat. La Tata era un mic altar cu Cristos şi lumânãrele într-o grotã undeva sub dealul cel bogat. Era şi un bec ars.
Eu eram costumatã cu echipament albastru de miner şi cascã deşi ei poartã haine mai vechi pe care nu le mai vor ca sã lucreze în minã. Galeria e pe alocuri mai joasã sau chiar foarte joasã aşa cã am tot dat cu capul, noroc de cascã dar tot m-a durut capul dupã! Am vãzut şi stalactite galbene, albastre, verzui. În galeriile inferioare cicã ajunge temperatura şi la 45 de grade aşa cã lucreazã mai mult în chiloți. Horor. Înainte de minã am oprit şi la El calvario (piața minerilor) de unde îşi cumpãrã coca, alcool, alcaloizi pentru coca, dinamitã roz (pe care Slavã Domnului n-o mai testeazã spre deliciul turiştilor!!!)
Oraşul minier nu prea are ce oferi aşa cã e una din puținele dãți când apreciez turismul! Când vin turişti apar şi condițiile mai blânde pentru aceştia. Și totuşi cât de întârziat e locul ãsta, acum scriind asta din Lima parcã şi mai frapant pare. Bolivia e în alt timp, amestec de colonialism întârziat şi revalorizat pentru a-şi marca identitatea, modernism minoritar cu foarte mult indigenism folclorizat. Lipsa de educație e omniprezentã şi asta face şi comunicarea mai grea…
Înainte de a intra în minã, îmi spune Claudia şi îmi aratã, minerii stau în nişte cãmãruțe la intrare unde mestecã coca. De la atâta mestecat de coca sau supt sucul din frunzele pãstrate într-unul din obraji, unii au acum o deformație a feței, un obraz (preferat) cu o umflãturã.
Singurul lucru care-mi place în Potosi e cã sunt mulți cãței pe strãzi. Ce nu-mi place e cã mulți sunt murdari şi par supãrați. Astã searã era unul mort pe trotuar şi nimeni nu pãrea sã se sinchiseascã L
Diverse: Amor caliente, desert din cãpşuni flambate cu rom. Miam.
În Bolivia totul e mai ieftin decât în Peru. O masã foarte bunã în Bolivia nu poate costa mai mult de 100 Bs (adica 10 euro) în timp ce în Peru e triplu!

Ce frumos era la Sucre, cel mai frumos loc din aceastã Bolivie greu de iubit.
Share: