A trecut deja o săptămână de când sunt la Santiago…E toamnă târzie (decembrie al nostru zic ei) şi e foarte straniu căci mă uit în calendarul de deasupra biroului şi scrie 10 iunie…Dar mă adaptez încet încet. Azi am fost în Barrio Brasil care e mult mai frumos decât cartierul meu plin de skyskrapers. Brasil are străzi largi, case coloniale, unele restaurate, unele în paragină dar toate cu farmec (mai aproape de ce mă aşteptam să găsesc aici). În Barrio Brasil, pe Avenida Republica (plina cu universitati si institute!) se află Museo de la Solidaridad Salvador Allende. Muzeul a fost mutat în acest nou sediu (aşa încât data trecută când am fost la Santiago l-am căutat şi nu l-am găsit…), într-o casă foarte frumoasă care în timpul dictaturii a servit Securităţii locale (Central Nacional de Investigaciones). Atunci când au obţinut clădirea au vrut să renoveze dar au decis să păstreze una din camere (în care era un centru de ascultat telefoane) aşa cum au găsit-o ca un fel de anti-muzeu al represiunii. Ideea muzeului a apărut în timpul guvernării Unităţii Populare (1970-1973) ca un gest de solidaritate al artiştilor din întreaga lume cu guvernul lui Salvador Allende. Astfel, Miró, Picasso (printre cei mai celebri) alături de alte sute de artişti (în total sunt 2800 de opere) şi-au trimis operele la Santiago. După 1973, Muzeul a continuat să strângă opere „de solidaritate” fiind în exil, sub numele de Muzeul rezistenţei.

De ce am scris toate astea, de ce am făcut mica fişă a muzeului. Pentru că reprezintă o experienţă unică în lume: artiştii să-şi doneze voluntar operele unui muzeu pentru ca chilienii să aibă şansa de a vedea ceva ce altfel nu ar avea cum. Este într-un fel alianţa perfectă între artă şi politică. …Şi pentru că am fost azi şi eram unica vizitatoare. Când am intrat, i-am trezit (!) pe vânzătorul de bilete şi pe paznic (paznic care m-a urmărit în tot muzeul, urându-mă în secret căci muzeul nu era încălzit şi eu mai şi stăteam mult în faţa fiecărului tablou…). Da, când am intrat, au aprins luminile, au dat drumul la videoul din sala video şi la „peretele cu voci” din sala cu voci (voci suprapuse din timpul UP).

Mi se pare că experienţa de azi exprimă cel mai bine impresia mea de până acum. Am zis asta şi data trecută: mă aşteptam să găsesc ţara din cărţi, ţara lui Allende (Salvador nu Isabel :-), ţara lui Pinochet…dar este cu totul altă ţară. În care străinii vin să vadă muzeul Allende şi să cumpere diversele dvd-uri despre glorioasa perioadă. Cel mai ciudat este să vezi diferenţele care sunt imense: la câteva staţii de metrou – de unde stau eu, unde vin yuppies să muncească şi unde e totul aranjat, perfect, – până în centru unde e un amalgam indescriptibil de oameni, locuri întortocheate (continui să mă rătăcesc în centru!). Pe scurt încă nu ştiu ce concluzie să trag despre locul ăsta şi cred că e şi prea puţin timp pentru a înţelege ceva…
Şi mi-e dor de Paris….aici trebuie să ai maşină ca să mergi într-un mall imens să cumperi nu ce ai nevoie ci ce te fac ei să vrei 🙂 pe când la Paris ieşi şi ai magazine mici şi şic în care găseşti tot ce ai nevoie! La Paris mă enerva că mi se spunea că am un accent drăguţ şi imediat eram întrebată de unde sunt (o luam ca pe o ofensă, cum nu vorbesc bine franceză?) dar era de fapt curiozitate, mi se spunea imediat că a am un prieten/ă din România. Aici nimeni nu mă intreabă de unde sunt deşi îşi dau imediat seama că nu sunt de aici, nu doar fizic dar vorbesc cel mult spaniolă (chiliana e cu totul altceva…) dar nu îi interesează. Aici te duci la bibliotecă şi citeşti cu buletinul! (în cazul meu cu paşaportul…!), nu poţi lua cărţile acasă însă, aşa că de mâine mă aşteaptă o nouă săptămână de îngheţ în marea sală Gabriela Mistral a bibliotecii naţionale.
Cu dor de Romanistan,
Caterina
ps. acum sunt la un internet cafe vizavi de biblioteca, biblioteca ce s-a inchis caci iar fac astia greva la Transantiago (marele program de transport al presedintei socialiste de care s-a ales praful) dar despre asta va spun data viitoare. ma grabesc sa ajung acasa!!