Azi a fost o duminică însorită de iarnă în Santiago în care am vizitat unul din cele mai frumoase locuri: Barrio Bellavista (cartierul B..) cu case colorate parca de copii scapati liberi in cutia cu acuarele. Seamana ca peisaj cu Valparaiso desi oraselul cocotat pe deal are parca mai multa poezie. In Bellavista pe langa locul in sine (cum se vede din poze) sunt 2 atractii majore: dealul (Cerro San Cristobal) in varful caruia se afla o statuie mare mare a Fecioarei Maria (nu am urcat inca cu telefericul pana sus poate urmatoarea duminica) si una din cele trei case ale lui Pablo Neruda (pe lângă cea vizitată de mine azi mai avea una în Valparaiso şi preferata lui, cea din Isla Negra în faţa mării – de fapt toate sunt construite ca nişte bărci strâmte cu scăriţe, în pantă si asta deşi avea rău de mare). Pablo Neruda, sau El Poeta (Poetul) cum e cunoscut aici, premiu Nobel in 1971, comunist de frunte este simbolul national alături de Gabriela Mistral poetessa si ea si castigatoare a premiului Nobel in 45 parca…De fapt asa cum imi spunea un chilian cand de-abia ma apucasem sa studiez pentru teză, Chile este “el país de los poetas” (ţara poeţilor) şi nu a pictorilor…dar deşi el avea dreptate, baieţii nu stau rău nici la arte plastice după părerea mea 🙂 Revenind, azi am fost cum spuneam la “La Chascona” care inseamnă femeia cu parul despletit, răvăşit, nepieptănat. Simbolul casei care deschide si albumul meu de poze este un soare cu fata Matildei. Matilda a fost marea iubire a lui Neruda. Casa dupa cum am aflat azi de la ghid a fost construită pentru Matilda, pentru a o ascunde pe ea şi relaţia lor de ochii lumii (Pablo era căsătorit ca şi Matilda şi divorţul era încă ilegal pe vremea aceea). Casa e în fapt un labirint format din trei case, casa în care stăteau ei cu living şi la etaj dormitor, casa de oaspeţi la intrare cu bucătărie etc şi cea de-a treia parte cu barul, biroul, biblioteca şi sala de citit. Sala de citit (numită şi Sala franceză pentru că acolo îşi ţinea cărţile în franceză, printre altele fie spus Neruda a fost mult timp diplomat al statului chilian şi în acest fel mult timp ambasador la Paris) chiar îţi dădea chef să citeşti. Cele trei case sunt separate de o grădină labirintică cu multe locşoare intime de stat la umbră sau mâncat. Când trăia Neruda exista şi un mic canal iar de sus curgea si o cascadă. La moartea lui, în 1973 la scurt timp după lovitura de stat (de cancer nu din cauza regimului) militarii au folosit cascada şi canalul ca să inunde casele de jos şi au ars-o pe cea de-a treia unde se aflau cărţile sale (e si o anecdota ca una din putinele carti salvate era Capitalul lui Marx…caci suna “de bine”). Şi celelalte două case ale poetului au fost distruse atunci căci era unul din simbolurile comunistilor (a fost de fapt propus candidat la preşedenţie înaintea lui Allende dar a renunţat şi astfel acesta a fost ales în 1970). Neruda era mare colecţionar (aşa cum se vede în casă dar din păcate doar intr-o poza căci nu ai voie să faci poze înăuntru) de tot felul de lucruri: presse-papier din cristal, scoici, sticle care mai de care, păpuşi de porţelan, hărţi dar cel mai interesant de sculpturi care decorau vapoarele la proră (sper că am reţinut bine:-)) şi pe care le avea în toate cele trei case.
Pe scurt atunci când veniţi aici să nu rataţi în nici un caz La chascona. 🙂
In altă ordine de idei vineri am fost la teatru pentru prima oară. Am fost la Teatrul Ictus numit şi el El Teatro (Teatrul cu litere mari), unul din puţinele spaţii de libertate păstrate în dictatură şi care a rezistat în ciuda impozitului pe care l-a impus regimul pentru opere culturale: militarii decideau dacă o operă de teatru (sau orice spectacol) era culturală sau nu. Dacă nu era (cel mai adesea) trebuiau să plătească impozit (20%). În ciuda acestei forme de cenzură economică, Ictus a fost şi a rămas cum am descoperit vineri, o voce aparte. Am văzut o piesă “colectivă” adică un colaj de texte dramatice făcut de artişti (şi mai ales de Nissim Sharim, actorul-regizor celebrissim) plecând de la tabloul lui Eduard Munch, Ţipătul, piesa chiar aşa numindu-se. Ideea colajelor diverse (de la o expoziţie în centrul cultural dintr-o comună bogată din Santiago în care apare prin minune acest tablou furat de la Oslo şi nu este recunoscut de ignoranţii ce lucrează acolo la o scenă cu soţia evreică a unui neamţ în timpul lui Hitler care pleacă la Amsterdam pentru o vreme…şi aşa mai departe) fiind că ţipătul acesta îl citeşti cu ochii; este ţipătul tuturor oprimaţilor nu numai cei din Germania nazistă dar şi al uitaţilor fabuloasei modernizări economice locale. Piesa a fost într-adevăr extrem de frumoasă în ciuda sălii uitate de timp şi în care era extrem de frig. Mai am căteva în piese în minte şi sper să fie la fel de frumose.
Cam atât pentru moment din oraşul dintre munţi.
Munch – Tipatul
