Ziua de ieri a început cu un poliţist care ieşea din perete(le unei case abandonate?) şi a continuat cu vizita la fac (fundaţia de artã contemporanã) un colectiv auto-finanţat de artã şi la muzeele de artã. Între ele dar şi în general, lungi cãlãtorii cu autobuzul acompaniazã şederea la Montevideo ceea ce nu e aşa rãu cãci am vãzut mare parte din oraş. Cel mai bun bus a fost cel de azi care m-a dus de la Cerro (un deal unde era monumentul dispãruţilor) înconjurat de un cartier super sãrac şi cam murdar dar plin de cãţei (cei mai simpatici erau 2 boxeri care aveau tricouri cu buline!) pânã în partea cealaltã a oraşului la Pocitos, o plajã dar şi un cartier cu blocuri mai noi şi parcã din alt film decât portul (centrul vechi) şi centrul cu lume care face jogging şi mânãncã în oraş duminica la prânz.

Pentru început trebuie sã retrag ce am spus despre Buenos Aires cã e din alt timp şi cã totul e vechi. Comparativ, Buenos Aires pare SUPER avansat şi super actual. În Montevideo totul e vechi, dar absolut totul. Totul se reparã! Am vãzut foarte multe magazine de reparaţii: de aragaze, frigidere, genţi şi pantofi. Majoritatea maşinilor sunt vechi, dar vechi de tot: din anii 50 şi cele care sunt mai noi sunt vai de capul lor. Parcã ar fi un muzeu al maşinuţelor vechi: broscuţe, dubiţe wolswagen, Dacii biensur, Mini. Sunt deci şi multe garaje de reparaţii. În plus sunt foarte multe cabine de fãcut chei în centru, peste tot. Montevide-anul pierde mereu  cheile? Eu am vreo 5 ca sã intru în casã.

Arhitectura mai ales în centru e superbã, atât de multe clãdiri Art Nouveau n-am mai vãzut nici mãcar în Bruxelles. Strãzile par nesfârşite cu numere de la 1 la câteva mii.

Mersul cu autobuzul e relativ scump (19 pesos şi 1 euro e 27) dar are şi avantaje: spectacol pentru toate gusturile. Unul cântã sau mai precis urlã tango, altul rap (cu rozarii la gât), pentru novatori e şi un tinerel cu un obiect neidentificat dar audiat şi în Cordoba şi se pare inventat de un suedez…ieri am asistat şi la glumele unui nene îmbrãcat în gaucho, cu mustaţa falsã şi pãlãrie cu papagal. Trebuie spus cã cei care merg zilnic cu autobuzul respectiv îi cunosc pe artişti, lumea îi aplaudã şi sunt amici şi cu şoferul şi cu cel care îţi ia banii pe bilet. Ca pe vremuri şi la noi în tramvai sau autobuz aici e un nene care îţi ia monedele când te urci şi care, dacã-l rogi (spre avantajul meu) îţi spune şi când îţi vine staţia. Frapant peste tot aici e spiritul de colectivitate, de într-ajutorare ca un act de normalitate. Pe mine m-au ajutat aproape toţi cei pe care i-am rugat, iar alţii s-au oferit! Tipa la care stau şi-a mobilizat toţi amicii, familia pentru cartea mea 🙂

E foarte frig peste tot, mai ales înãuntru. Clãdirile vechi nu au încãlzire centralã pentru cã aici iarna nu e frig…ah  nu pe bune?! Cele 11 grade zici cã sunt -5 când nu existã încãlzire. Horror. Peste tot sunt deci încãlzitoare cu butelie ceea ce face ca aerul în încãperi sã aibã mereu o boare de gaz…În acest frig de mori, în prima zi am vãzut în centrul vechi, adicã în port într-una din piaţete o adunare de oameni cu tricouri cu Dr House care îşi turnau în cap ouã, bere, fãinã, cola, orice. Celebrau faptul cã au ajuns doctori. Am vãzut în zilele urmãtoare prin oraş pânze cu „Felicitãri noului doctor Manuela/Miguel”.

Apoi e plin de mercerii şi de magazine cu materiale. Am vãzut chiar o stradã numai cu aşa ceva. La teatru era plin de „”pulovere fãcute”. Am vãzut fete tinere cercetând cu atenţie oferta de la mercerie! Magazinele din centru zici cã sunt Cocorul anilor 80! E adevãrat cã la mall n-am ajuns deşi acolo cicã e foarte cald…Moda pare un cuvânt strãin în Montevideo unde foarte mulţi oameni se îmbracã în trening şi pantofi de sport marca Nike cu o gecuţã de fâş…E normal sã mergi sã mânãnci la restaurant îmbrãcat aşa. Mâncarea e şi ea o altã poveste şi în barurile/restaurantele normale se bazeazã mai ales pe pizza (cu specific local), chivito (un fel de hamburger dar mult mai bun) şi paste. În schimb acum îmi dau seama cât de multe cafenele şi baruri sunt de fapt în Buenos Aires! Aici nu sunt aproape deloc şi le simt lipsa…

Termosul la subraţ este accesoriul obligatoriu iar în mânã este mate, o canã învelitã în lemn/piele şi din care trag cu un fel de pai fãcut din metal. Astfel pe stradã, în bus sau în bar mai îndeasã în mate, mai toarnã nişte apã fierbinte şi gata ceiuţul.

Prima impresie a fost cã am ajuns undeva la ţarã, în provincie oricum – sentiment accentuat dupã de omniprezenţa cãruţelor din oraş. Oarecum aşa cum simţeam când mergeam de la Paris la Bruxelles 🙂 Duminica totul e închis (în afarã de supermarket-uri) şi iarãşi te simţi ca în mortul oraş Bruxelles 🙂

M-am întâlnit cu diverşi dar şi cu artişti precum Clemente Padin, artist autodidact care a fost închis în timpul dictaturii şi care e faimos pentur arta poştalã (arte correo) şi performances. L-am vizitat în casuţa lui din Montevideo, pe o strãduţã pustie cu multe case mici mici farã etaj şi cu doar câteva cãmãruţe. Fiind şi militant comunist (ca marea parte a artiştilor latino-americani) a fost arestat şi închis în 1977  dar ca urmare a mobilizãri internaţionale dar mai ales spune el în urma telefonului dat de un senator democrat american, i-a fost transformatã pedeapsa în arest la domiciliu pânã la sfârşitul dictaturii. Putea fi vizitat dar nu putea pãrãsi casa în afarã de sâmbãtã dupã-amiaza la ora 2. În fiecare sâmbãtã la ora 2 mergea la o garnizoanã ca sã declare ce a fãcut în ultima sãptãmânã, cu cine a vorbit, ce a fãcut. Spunea cã nu era singurul şi se întâlneau acolo în fiecare sâmbãtã şi militarul îl întreba pãi şi ia zi Clemente ce mai faci? Cu cine te-ai  mai vãzut!? Pare groaznic de absurd. Nu putea pãrãsi casa dar o datã au vrut sã plece la mare cu nevasta şi s-a trezit cã în localitatea unde mergeau îi aşteptau militarii care l-au închis pentru câteva zile…cum aflaserã nu ştie. La sfârşitul dictaturii pentru a-şi recupera actele de identitate (un fel de buletin şi paşaportul) l-au pus sã plãteascã „şederea în închisoare”! adicã vreo 1500 de dolari dar neavându-i i-a plãtit ambasada germanã care îi acordase o bursã…cât absurd încape în aceste vieţi.

Acum expune mai ales în strãinãtate şi este recunoscut în ţara lui doar prin editarea în urmã cu nişte ani a celui mai important catalog despre arta lui. M-a primit cu braţele deschise şi m-a încãrcat de daruri (cãrţi, video, cataloage dar şi o operã a lui, un poem vizual J

Muzeul memoriei era la mama naibii, am fãcut o orã cu autobuzul. Într-un parc superb şi într-o vilã la fel de frumoasã erau organizate cele 6 sãli dar muzeul mi s-a pãrut cã eşua în sensul în care locul în sine era nepotrivit sau nemarcat de cele despre care vorbea. În schimb ce mi-a plãcut era cã în sala despre democratizare erau aduşi copii de la şcoalã. Aşezaţi pe jos întindeau de la unul la altul un ghem de aţã şi ţeseau aceeaşi poveste: cum s-au cunoscut, de unde sunt (şcoalã, casã, familie, etc). Monumentul dispãruţilor la care am fost azi e şi el foarte departe şi într-o zonã destul de nasoalã. Toate memorialele de pânã acum par plasate în locuri în care e greu de ajuns de parcã trebuie sã dovedeşti cã vrei, ca vrei neapãrat sã afli despre. În schimb un loc marcat de o memorie a suferinţei şi care e acum un loc decorativ este Espacio de arte contemporaneo organizat în fosta închisoare de femei Miguelete. Am vãzut acolo lucrãri ale unor artişti locali destul de interesante. Mai ales mi-au plãcut video-urile lui Martin Sastre care avea şi un video cu Nadia a cãrei sãrituri o imita sãrind în gol şi care scria în prezentare cã bunicul lui e român, nu ştiu dacã e adevãrat, o sã-l întreb.

Muzeele de artã sunt o glumã. Ieri la muzeul Blanes (pictorul naţional, un fel de Grigorescu sã zicem) eram singura vizitatoare a celor 5 sãli din care 1 cu Blanes şi alta cu Figari (un pictor al comunitãţii africane) iar la ieşire dispãruserã paznicii în schimb mirosea a mâncare încãlzitã.

Ce conteazã cel mai mult însã sunt oamenii care sunt geniali. Majoritatea oamenilor cunoscuţi sau simpli necunoscuţi pe stradã, în baruri, librãrii, etc te ajutã imediat ba chiar fac mai mult de atât de obicei şi asta cu un zâmbet. O fi ceva în aer, poate iau şi eu un borcan şi duc acasã sã mai dregem atmosfera care s-a contaminat numai cu „urã, las cã-ţi arãt eu ţie, ba pe-a mãtii, eşti prost chiar nu vezi!”

Şi mandarinele sunt dulci mi amor? i-a zis doamna din faţa mea tânãrului care vinde fructe la „Carniceria” adicã la magazinul cu de toate de la colţ unde atmosfera e super amicalã şi lumea se întreabã de sãnãtate.

Dupã un drum de 12 ore ajung în Salta prea devreme aşa cã aştept în holul hotelului pânã terminã de curãţat camera. În faţa mea nişte burghezi rãsfoiesc reviste plini de propria importanţã: pe ea o cheamã Michelle nu ştiu cum şi-şi dã capul peste cap prea des. Tipa de la recepţie e atât de acrã de te miri cã nu se îneacã singurã.

În sfârşit plec spre centru care e la doar câteva cuadras. Dupã ce flanez prin piaţa centralã (cam aceeaşi în toate aceste oraşe – organizatã dupã tiparul spaniol, cabildo lângã catedralã, etc), prima destinaţie turisticã este Muzeul de arheologie montanã în care aflu despre vulcanul sacru Llullaillaco (6730 m) şi în care principalul exponat (aflu prea târziu) este mumia unui copil „sacrificat” de inca. Tot muzeul care are preţ special pentru strãini (pentru latino americani şi pentru „alţii – mã întreabã şi ţara de unde sunt, am început sã spun Europa dar insistã cã e pentru o statisticã…) e organizat în jurul ritualului şi având drept punct culminant „tragerea cu ochiul” la copilul mumificat într-o poziţie care îţi dã fiori – cu genunchii strânşi la piept, cel pe care l-am vãzut eu (din 3) avea doar 7 ani şi era parte a „aristocraţiei” care era singura ce avea aceastã „şansã” de a oferi ofranda supremã. Sinistrã imaginea care ţi se impregneazã pe retinã iar panourile îţi spun cã ideea era sã-ţi ofere „oportunitatea” de a vedea chipul unui inca de acum 500 de ani. Pe lângã copil erau şi mici obiecte – m-au impresionat şi pãpuşile de argint îmbrãcate în ţesãturi superbe care portretizau viaţa copiilor (fete şi bãieţi).

În Plaza 9 de Julio (aceeaşi piaţã) miroase a bãlegar şi eu-mi aştept empanadas (aluat în care se pun ori brânzã ori carne cu legume dupã care se coc în cuptor sau se prãjesc). Dureazã 45 de minute dar meritã! Se tot laudã ei cã sunt cele mai bune şi nu ştiu dacã aşa e dar toate cele pe care le mânãnc aici sunt cele mai bune ever!

Deja mi se pare cã savoarea localã s-a schimbat mult faţã de Buenos Aires. Aici şi chipurile şi expresiile sunt altele, trãsãturi andine, tenul mai mãsliniu, dispare „el porteno” care ţi se tot spune cã ar caracteriza ţara. De fapt, cum ieşi din Buenos Aires descoperi cã Argentina e mult mai mult decât atât, doar vorbirea e cam aceeaşi, numai cã în Salta nu prea terminã cuvintele, le lasã în aer aşa ca romanii J

Pânã acum totul mi se pare mult prea turistic, centrul e plin de agenţii care oferã excursii şi de magazine de suveniruri care mã vor lãsa fãrã parale! Peste tot sunt copii care vor sã-ţi ofere ceva în schimbul unei monedita: sã-ţi facã pantofii, sã-ţi dea nişte pãpuşele, , poate vrei nişte şosete sau nişte cãpşuni, ma simt prost cã nu am atâtea monedite.

De-a lungul parcului San Martin care aratã cam dezolant ajung la Cerro (deal la 1450 de m, oraşul fiind deja la 1200) şi stau la o coadã de vreo 50 de minute ca sã iau telefericul. În cabinã cu mine se urcã tatãl cu 2 copii: toţi au hainele murdare şi nu prea au dinţi. Dar mã întreabã de unde sunt, de când am venit, stau prea puţin clar pentru câte sunt de vãzut – îmi áspun ce sã mai vizitez, mã calmeazã cã nu, nu o sã cadã cabina circularã care se bãlãngãne la fiecare stâlp. Salta e imensã, ca o plãcintã de care s-a tras exagerat şi acoperã toatã valea.

De sus pre-cordillera se vede spectacular, în spate cordiliera Anzilor, doar nişte contururi desenate pe cer. Stau şi mã holbez la unica terasã sorbind un milkshake de cãpşuni bestial.

A doua zi mã scol cu noaptea în cap pentru excursia la Quebrada de Humahuaca (Pumamarca, Tilcara, Humahuaca, San Salvador de Jujuy – capitala Jujuy, statul de lângã Salta) declaratã sit Unesco. Ghidul Antonio nu se opreşte din vorbit: despre istorie, despre peisaj, despre capre şi România… E rotunjor ca o gogoaşã arsã şi e foarte convins cã le ştie pe toate, mãcar despre Salta şi Quebrada. Pasagerii care încep sã vorbeascã se trezesc cu vorba tãiatã şi nu prea recidiveazã. Peisajele sunt de vis, zici cã sunt fãcute în Photoshop ca şi culorile de pe „dealuri” (2000-3000m) cã munţii, fix în spate sunt de 6000 de m! La întoarcere Antonio ne face şi confesiuni cãci spune el, stând aşa numai pe drum nici nu prea are cu cine vorbi. Dupã 20 de ani de când l-a pãrãsit „fosta prima doamnã” i-a apãrut la uşã fiica pe care n-o vãzuse niciodatã şi care îi face viaţa un calvar comportându-se mai ceva decât o iubitã! Bietul om şi-a piedut libertatea de celibatar, amicii care n-au rezistat micei dictatoare puse pe scandal. Înduiãşãtoare povestirea tatãlui întârziat. Pe unde ne oprim e turistico madness, încerc sã fug de centre şi sã mã pierd pe cele cãteva strãzi ale sãtucelor (pueblitos) dar senzaţia acutã e de cãlãtori în timp – sãrãcie lucie dar asumatã ca atare. Peste tot mi se bagã sub nas tot felul de „produs de artizanat” care mare mirarea dacã nu sunt made in China.

A doua zi la muzeul privat de artã etnicã americanã Pajca, ghidul Diego este surescitat de orice vizitã şi-ţi vorbeşte într-un amestec de spaniolã, englezã şi francezã adicã repetã ce spune în cele 3! Îmi spune cã voi pleca transformatã, cã-mi va schimba viaţa ce vãd aici, cã mã va încânta! Muzeul are câteva prezentãri foarte interesante. În primul rând se face o paralelã între trecutul pre-columbian şi prezentul unor regiuni, ţãrile andine şi regiunea încã locuitã de mapuche (în Chile şi Argentina) şi deci vezi foarte interesanta continuitate. Apoi face o paralelã între reprezentãrile lui Iisus cu caracteristici indigene în diferite zone ale coloniei spaniole. Cei mai interesanţi sunt poate îngerii îmbrãcaţi cu veşminte spaniole şi care ţin în mâini arme şi pe care îi vãzusem şi într-o bisericã în turul din Quebrada. Se pare însã cã acest tip de reprezentare e prezentã pânã în Bolivia pe o linie desenatã pe hartã.

De pe marginea drumului (Salta – Buenos Aires, 1600 km, 20 de ore)

–        Comemorarea mãtuşii Fany scris mare de tot alb pe negru peste o coşmelie pe marginea drumului undeva unde nu e nimic altceva în jur.

–        Un porc murdar mâncând dintr-un sac

–        O fatã grãsuţã şi cu ochelari şi pãrul creţ creţ alergând fericitã cu un cãţeluş mic, negru şi foarte creţ.

–        Grãtarele în faţa curţii din oraşe – Tucuman, etc.

–        Nume de companii de bus: La veloz del norte (rapida din nord), Las malvinas argentinas SA.

–        Un tip care face pizza dintr-un camion în faţa unei benzinãrii

–        La ieşirea din Tucuman şirul nesfârşit de spãlãtori de maşini, câteva scaune, butoiae şi gãleţi, cei mai şmecheri au şi câteva cãrãmizi pe care se urcã botul maşinii ca pe o rampã.