America latină•Travel

Montevideo: politistul care iesea din zid si sunt dulci mandarinele mi amor?

August 6, 2012 by cpreda 1,375 Comments

Ziua de ieri a început cu un poliţist care ieşea din perete(le unei case abandonate?) şi a continuat cu vizita la fac (fundaţia de artã contemporanã) un colectiv auto-finanţat de artã şi la muzeele de artã. Între ele dar şi în general, lungi cãlãtorii cu autobuzul acompaniazã şederea la Montevideo ceea ce nu e aşa rãu cãci am vãzut mare parte din oraş. Cel mai bun bus a fost cel de azi care m-a dus de la Cerro (un deal unde era monumentul dispãruţilor) înconjurat de un cartier super sãrac şi cam murdar dar plin de cãţei (cei mai simpatici erau 2 boxeri care aveau tricouri cu buline!) pânã în partea cealaltã a oraşului la Pocitos, o plajã dar şi un cartier cu blocuri mai noi şi parcã din alt film decât portul (centrul vechi) şi centrul cu lume care face jogging şi mânãncã în oraş duminica la prânz.
Pentru început trebuie sã retrag ce am spus despre Buenos Aires cã e din alt timp şi cã totul e vechi. Comparativ, Buenos Aires pare SUPER avansat şi super actual. În Montevideo totul e vechi, dar absolut totul. Totul se reparã! Am vãzut foarte multe magazine de reparaţii: de aragaze, frigidere, genţi şi pantofi. Majoritatea maşinilor sunt vechi, dar vechi de tot: din anii 50 şi cele care sunt mai noi sunt vai de capul lor. Parcã ar fi un muzeu al maşinuţelor vechi: broscuţe, dubiţe wolswagen, Dacii biensur, Mini. Sunt deci şi multe garaje de reparaţii. În plus sunt foarte multe cabine de fãcut chei în centru, peste tot. Montevide-anul pierde mereu  cheile? Eu am vreo 5 ca sã intru în casã.
Arhitectura mai ales în centru e superbã, atât de multe clãdiri Art Nouveau n-am mai vãzut nici mãcar în Bruxelles. Strãzile par nesfârşite cu numere de la 1 la câteva mii.
Mersul cu autobuzul e relativ scump (19 pesos şi 1 euro e 27) dar are şi avantaje: spectacol pentru toate gusturile. Unul cântã sau mai precis urlã tango, altul rap (cu rozarii la gât), pentru novatori e şi un tinerel cu un obiect neidentificat dar audiat şi în Cordoba şi se pare inventat de un suedez…ieri am asistat şi la glumele unui nene îmbrãcat în gaucho, cu mustaţa falsã şi pãlãrie cu papagal. Trebuie spus cã cei care merg zilnic cu autobuzul respectiv îi cunosc pe artişti, lumea îi aplaudã şi sunt amici şi cu şoferul şi cu cel care îţi ia banii pe bilet. Ca pe vremuri şi la noi în tramvai sau autobuz aici e un nene care îţi ia monedele când te urci şi care, dacã-l rogi (spre avantajul meu) îţi spune şi când îţi vine staţia. Frapant peste tot aici e spiritul de colectivitate, de într-ajutorare ca un act de normalitate. Pe mine m-au ajutat aproape toţi cei pe care i-am rugat, iar alţii s-au oferit! Tipa la care stau şi-a mobilizat toţi amicii, familia pentru cartea mea 🙂
E foarte frig peste tot, mai ales înãuntru. Clãdirile vechi nu au încãlzire centralã pentru cã aici iarna nu e frig…ah  nu pe bune?! Cele 11 grade zici cã sunt -5 când nu existã încãlzire. Horror. Peste tot sunt deci încãlzitoare cu butelie ceea ce face ca aerul în încãperi sã aibã mereu o boare de gaz…În acest frig de mori, în prima zi am vãzut în centrul vechi, adicã în port într-una din piaţete o adunare de oameni cu tricouri cu Dr House care îşi turnau în cap ouã, bere, fãinã, cola, orice. Celebrau faptul cã au ajuns doctori. Am vãzut în zilele urmãtoare prin oraş pânze cu „Felicitãri noului doctor Manuela/Miguel”.
Apoi e plin de mercerii şi de magazine cu materiale. Am vãzut chiar o stradã numai cu aşa ceva. La teatru era plin de „”pulovere fãcute”. Am vãzut fete tinere cercetând cu atenţie oferta de la mercerie! Magazinele din centru zici cã sunt Cocorul anilor 80! E adevãrat cã la mall n-am ajuns deşi acolo cicã e foarte cald…Moda pare un cuvânt strãin în Montevideo unde foarte mulţi oameni se îmbracã în trening şi pantofi de sport marca Nike cu o gecuţã de fâş…E normal sã mergi sã mânãnci la restaurant îmbrãcat aşa. Mâncarea e şi ea o altã poveste şi în barurile/restaurantele normale se bazeazã mai ales pe pizza (cu specific local), chivito (un fel de hamburger dar mult mai bun) şi paste. În schimb acum îmi dau seama cât de multe cafenele şi baruri sunt de fapt în Buenos Aires! Aici nu sunt aproape deloc şi le simt lipsa…
Termosul la subraţ este accesoriul obligatoriu iar în mânã este mate, o canã învelitã în lemn/piele şi din care trag cu un fel de pai fãcut din metal. Astfel pe stradã, în bus sau în bar mai îndeasã în mate, mai toarnã nişte apã fierbinte şi gata ceiuţul.
Prima impresie a fost cã am ajuns undeva la ţarã, în provincie oricum – sentiment accentuat dupã de omniprezenţa cãruţelor din oraş. Oarecum aşa cum simţeam când mergeam de la Paris la Bruxelles 🙂 Duminica totul e închis (în afarã de supermarket-uri) şi iarãşi te simţi ca în mortul oraş Bruxelles 🙂
M-am întâlnit cu diverşi dar şi cu artişti precum Clemente Padin, artist autodidact care a fost închis în timpul dictaturii şi care e faimos pentur arta poştalã (arte correo) şi performances. L-am vizitat în casuţa lui din Montevideo, pe o strãduţã pustie cu multe case mici mici farã etaj şi cu doar câteva cãmãruţe. Fiind şi militant comunist (ca marea parte a artiştilor latino-americani) a fost arestat şi închis în 1977  dar ca urmare a mobilizãri internaţionale dar mai ales spune el în urma telefonului dat de un senator democrat american, i-a fost transformatã pedeapsa în arest la domiciliu pânã la sfârşitul dictaturii. Putea fi vizitat dar nu putea pãrãsi casa în afarã de sâmbãtã dupã-amiaza la ora 2. În fiecare sâmbãtã la ora 2 mergea la o garnizoanã ca sã declare ce a fãcut în ultima sãptãmânã, cu cine a vorbit, ce a fãcut. Spunea cã nu era singurul şi se întâlneau acolo în fiecare sâmbãtã şi militarul îl întreba pãi şi ia zi Clemente ce mai faci? Cu cine te-ai  mai vãzut!? Pare groaznic de absurd. Nu putea pãrãsi casa dar o datã au vrut sã plece la mare cu nevasta şi s-a trezit cã în localitatea unde mergeau îi aşteptau militarii care l-au închis pentru câteva zile…cum aflaserã nu ştie. La sfârşitul dictaturii pentru a-şi recupera actele de identitate (un fel de buletin şi paşaportul) l-au pus sã plãteascã „şederea în închisoare”! adicã vreo 1500 de dolari dar neavându-i i-a plãtit ambasada germanã care îi acordase o bursã…cât absurd încape în aceste vieţi.
Acum expune mai ales în strãinãtate şi este recunoscut în ţara lui doar prin editarea în urmã cu nişte ani a celui mai important catalog despre arta lui. M-a primit cu braţele deschise şi m-a încãrcat de daruri (cãrţi, video, cataloage dar şi o operã a lui, un poem vizual J
Muzeul memoriei era la mama naibii, am fãcut o orã cu autobuzul. Într-un parc superb şi într-o vilã la fel de frumoasã erau organizate cele 6 sãli dar muzeul mi s-a pãrut cã eşua în sensul în care locul în sine era nepotrivit sau nemarcat de cele despre care vorbea. În schimb ce mi-a plãcut era cã în sala despre democratizare erau aduşi copii de la şcoalã. Aşezaţi pe jos întindeau de la unul la altul un ghem de aţã şi ţeseau aceeaşi poveste: cum s-au cunoscut, de unde sunt (şcoalã, casã, familie, etc). Monumentul dispãruţilor la care am fost azi e şi el foarte departe şi într-o zonã destul de nasoalã. Toate memorialele de pânã acum par plasate în locuri în care e greu de ajuns de parcã trebuie sã dovedeşti cã vrei, ca vrei neapãrat sã afli despre. În schimb un loc marcat de o memorie a suferinţei şi care e acum un loc decorativ este Espacio de arte contemporaneo organizat în fosta închisoare de femei Miguelete. Am vãzut acolo lucrãri ale unor artişti locali destul de interesante. Mai ales mi-au plãcut video-urile lui Martin Sastre care avea şi un video cu Nadia a cãrei sãrituri o imita sãrind în gol şi care scria în prezentare cã bunicul lui e român, nu ştiu dacã e adevãrat, o sã-l întreb.
Muzeele de artã sunt o glumã. Ieri la muzeul Blanes (pictorul naţional, un fel de Grigorescu sã zicem) eram singura vizitatoare a celor 5 sãli din care 1 cu Blanes şi alta cu Figari (un pictor al comunitãţii africane) iar la ieşire dispãruserã paznicii în schimb mirosea a mâncare încãlzitã.
Ce conteazã cel mai mult însã sunt oamenii care sunt geniali. Majoritatea oamenilor cunoscuţi sau simpli necunoscuţi pe stradã, în baruri, librãrii, etc te ajutã imediat ba chiar fac mai mult de atât de obicei şi asta cu un zâmbet. O fi ceva în aer, poate iau şi eu un borcan şi duc acasã sã mai dregem atmosfera care s-a contaminat numai cu „urã, las cã-ţi arãt eu ţie, ba pe-a mãtii, eşti prost chiar nu vezi!”
Şi mandarinele sunt dulci mi amor? i-a zis doamna din faţa mea tânãrului care vinde fructe la „Carniceria” adicã la magazinul cu de toate de la colţ unde atmosfera e super amicalã şi lumea se întreabã de sãnãtate.

Share: