Prima impresie venind de la aeroport este cã totul este mult mai modern ca în urmã cu 5 ani când am fost ultima oarã aici. Comparaţia cu ţãrile vizitate anterior cade, mai degrabã se face cu Europa deşi e o modernizare de suprafaţã sau nu completã. De exemplu, duminicã pe lângã Gara centralã (actualmente mai mult autogarã) un nene trãgea 2 mãgari pe stradã luându-i faţa unui taximetrist, iar în Plaza de armas (inima oraşului colonial) dormitau diverşi tipi şi tipe destul de ponosiţi; iar printre ei urlau şi se schimonoseau tot felul de evanghelişti.

Santiago este dominat ce-i drept de malluri dupã malluri: la mine în cartier, Nunoa, în loc de supermarket am un mall Jumbo! e groaznic, în fiecare zi mã duc ca sã cumpãr una alta. Plus cã e a patra ţarã, a patra monedã: nu mai înţeleg nimic dar totul mi se pare super scump aici!

Primul şoc cultural a avut loc în prima searã. Caut fãrã succes lapte proaspãt. Decid sã întreb, lângã raionul de lapte „de lungã duratã”. Domnul care punea cutiile, se uitã la mine şi nu înţelege ce-i spun. Lapte proaspãt? Cum vine asta? Se freacã în creştetul capului, pleacã sã îmi rezolve problema şi vine fãrã rãspuns. Mã duce la sugestii şi reclamaţii unde la microfon e chemat un specialist: toţi cei prezenţi se pronunţã – n-au auzit de lapte proaspãt! Plec înainte sã vinã specialistul, oamenii ãştia bagã în ei conservanţi pe bandã rulantã.

Impresionant Centrul de artã Gabriela Mistral în fosta clãdire Diego Portales construitã în timpul guvernãrii Allende pentru un scop artistic/cultural şi apoi transformatã de regimul Pinochet în Ministerul de interne…brusc zici cã sunt la Beaubourg: stil post-industrial, artã contemporanã, teatre, muzicã şi dans, plus o librãrie cu multe cãrţi multdorite deşi atât de scumpe!

Intrarea la Centrul cultural La Moneda, alt centru de artã/contemporanã sub palatul prezidenţial e 5.000 de pesos adicã vreo 10 euro, dublu cât pentru un chilian. Pãi e corect mãi companeros? Azi m-am dus devreme la bibliotecã şi am zis sã profit de dimineţile gratis dar mi s-a explicat cã e doar pentru chilieni. Vivat turismul nenicã…

Muzeul memoriei e impresionant: hyper contemporan dar distant, rece, cu paznici care-ţi urmãresc fiecare respiraţie ceea ce face asocierea cam deranjantã (represiunea şi urmãrirea ãstora). Nu pot face poze în interior, trebuie sã obţin un permis special – pãi credeam cã ideea e sã faci cunoscute cele prezentate unui numãr cât mai mare. Sinistre evocãrile femeilor torturate, îmi amintesc cã şi atunci când scriam la tezã evocãrile torturii mã terminau de fiecare datã şi nu puteam sã continui sã citesc. De la librãrie mi-am cumpãrat catalogul unei expoziţii ce tocmai s-a terminat (ca toate cele interesante, fix înainte sã vin eu!) al lui Gonzalo Diaz, articulatã în jurul masacrului de la Lonquen şi care volum are coperţile acoperite cu şmirghel, sinistrã atingerea.

Tipa la care stau e profã de arte şi a stat înainte de optzecişinouã în rdg aşa cã e cam apologeticã în ceea ce priveşte experienţa socialistã…ce naiba sã mai zic? Dupã ce o tipã în Uruguay m-a întrebat dacã ai mei erau comunişti, de parcã era ceva bun. La ei, orice om care se respectã e de stânga dacã nu chiar comunist de-a dreptul. Ieri în Barrio Bellavista am luat prânzul într-un bar columbian, La casa en el aire plin de însemne stângiste şi unde am citit ziarul Cetãţeanul care începea cu interviul şefului logiei masone, fost rector al Universidad de Chile (cred) şi care vorbea despre necesitatea rescrierii constituţiei (rãmase de la Pinochet şi amendatã doar). Dupã care erau tot felul de articole despre modelul ecuadorian, etc Senzaţia e cã nu prea e relevant aici modelul est-european şi eşecurile comunismului în general…trist şi greu de argumentat când nu existã informaţii. În Uruguay colectivul de profesori cu care m-am întâlnit îmi vorbeau încã în termeni pozitivi de Ceauşescu şi disidenţa lui în raport cu sovieticii…iar tipa care studia şţiinţe politice îmi spunea cã ei nu învaţã nimic despre Europa de est cãci nu are cine sã le predea şi existã şi o reticenţã a profesorilor. Naşpa frate.

În casa în care stau e aşa frig încât dimineaţa dacã e soare, se încãlzeşte deschizând geamurile. Şi totuşi, de la geam printre frunzele palmierului se vede cordiliera Anzilor, dacã nu e ceaţã.

Data trecutã se inaugura Transantiago, sistemul modernizat de transport în comun şi erau cozi şi crize de nervi şi disperare cã dispar autobuzele stil Havana. Acum gonesc ca nebunele autobuzele şi nu stai mai mult de 5 minute în staţie. În toatã modernizarea asta subzistã semne ale vechiului: vânzãtorii de nimicuri (bomboane, cd-uri cu cuenca, dans tradiţional) şi artiştii (ca tipul care cânta fenomenal azi în 508) dar acum au un permis (ca la Paris cântãreţii din pasajele de metrou). Sunt şi mulţi cerşetori orbi, n-am vãzut dacã au permis…Acum vreun an am vãzut un documentar despre drama acestor oameni care-şi câştigã existenţa aşa şi odatã cu Transantiago pierdeau orice şansã. Azi din cauza lui transantiago care nu are numerele autobuzelor sau orare în staţii aşa cum la metrou nu au hãrţi şi nu afişeazã staţiile pânã nu ajungi pe peron (prea târziu) şi îşi mai şi schimbã staţiile seara, era sã pierd piesa de teatru…

M-am reîntors în barrio (cartierul) Bellavista, separat de restul oraşului de râul Mapocho şi unde mi-a plãcut cel mai mult dãţile trecute. E parcã un muzeu în aer liber: case colorate care mai de care şi desenate pe deasupra de artiştii zonei. Cartierul, în zona centralã, în jurul Patio Bellavista, e prea turistic pentru mine. Am revãzut La Chascona, una din casele lui Neruda pe dinafarã cãci n-am avut rãbdare sau chef sã aştept o vizitã ghidatã şi deja experimentatã data trecutã deşi e frumos cum de la el din sufragerie se vãd Anzii. Am urcat de data asta şi pe Cerro (dealul) San Cristobal dominat de o statuie imensã a Fecioarei Maria şi unde, în vârf auzi o slujbã sau oricum un discurs religios rostit de un nene cam plictistit. Turiştii de o zi se pozeazã cu tot ce apucã. Se urcã, cu un funicular de metal ca la Valparaiso şi care e plin de turişti brazilieni care mã dau dintr-o parte în alta ca sã vadã şi sã pozeze tot ce mişcã!

Traversez înapoi rãul şi parcul Forestal pânãla Muzeul de artã care e plin de kitsch! Ajutor! Douã expoziţii temporare dubioase şi o a treia cu comuniunea ştiinţei (internetul) cu arta din care n-am înţeles nimic…iar cel de artã contemporanã e închis pentru a amenaja noua expoziţie. Nu prea am noroc de expoziţii de data asta.

Imagini:

Tipul care aruncã flãcãri la stop, alţii fac giumbuşlucuri, cântã, danseazã.

Chilienii au rãmas la fel de pupãcioşi, e cred o boalã naţionalã. Cei 2 din staţia Estacion central legaţi doar de acelaşi fir care intra în telefon şi de care erau legate cãştile în care ascultau muzicã (foarte comun sã-i vezi mergând pe stradã ascultând aşa). În rest priveau în direcţii diferite şi-şi erau strãini.

Cãţeii strãzii sunt privilegiaţi: când nu dorm pe bãnci, au coteţe organizate în parcuri. Pe dealul San Cristobal era un cocker orb ce era îngrijit de cei de la biserica de acolo şi care avea 17 ani pe nume Max, cu blãniţa mai albicioasã decât a lui Daisy a mea, s-a frecat de piciorul meu cum fãcea şi ea drãguţa…

Ieri, în centru: bãtaie pe umbrele gratis verzi în timp ce eu ies din Polar cu o umbrelã roz de te dor dinţii (era la promoţie) cãci azi şi mâine plouã şi pe-a mea am uitat-o într-un taxi la Buenos Aires…

Pe stradã fete punkiste vând sandwich-uri home-made sau sushi din cutie frigorificã: se striga avem suci, avem suci, suci avem.

Ţi se spune, dar nu prea crezi! La garganta del diablo (gâtlejul diavolului) e însã superb/ã, mai ales dinspre partea argentinianã unde te lasã sã te apropii foarte mult. E poate cel mai frumos loc vãzut de mine pânã acum, m-am întrebat care era cel dinainte şi n-am gãsit…Cantitatea de apã e impresionantã, vuietul, picurii de apã care pe nesimţite te fac fleaşcã. Valurile de spumã care te lovesc peste faţã, curcubeul care se stinge doar pentru a lãsa loc altuia şi aşa la nesfârşit…la alegria permanente.

Ce e şi mai frumos e cã descoperi totul gradual, în etape şi nu vezi cea mai impresionantã privelişte (de ambele pãrţi) decât atunci când eşti foarte aproape. Prima vedere a cascadei(delor) din Brazilia e de foarte departe: o cãdere mare de apã, apoi apare la stânga o a doua: ritmul de wow creşte mereu! În Brazilia unde am fost în prima zi plimbarea se face de-a lungul cascadelor prin pãdure unde apar animale înfometate (nişte ratoni şi maimuţe plus un pãsãret cam invizibil) şi e plin, plin de fluturi care mai de care mai împodobiţi. Când ajungi, în Brazilia, aproape de Garganta del diablo, e o pasarelã şi la intrare se vând pelerine: japonezii îşi iau, alţii sunt îmbrãcaţi cu haine de fâş. Eu îmi strâng geanta în braţe şi mã umezesc gradual: la faţã, la pãr care se încreţeşte; la sfârşit sunt fleaşcã dar sentimentul e plãcut, mai ales când vin valurile de spumã care urcã, urcã şi mori de râs 🙂 Nu mã mai dau dusã din faţa priveliştii incredibile. Un argentinian se plânge cã în toate pozele îi iese spatele meu albastru, în loc sã zicã merci 🙂 Nu-şi ia timp deloc sã priveascã minunãţia ci îi organizeazã pe ai lui în tot felul de forme.

La sfârşit în Brazilia iau prânzul uitându-mã vis-a-vis în zare la partea argentinianã unde fluturã steagul alb-albastru, nebãnuind ce minunãţie de vedere ascund ei acolo şi având în faţa ochilor apa calmã care se grãbeşte spre cãderile spectaculoase, cuceritoare, magice, ah rãmân fãrã superlative.

Foz do Iguacu în care am ajuns cu un autocar de noapte din Asuncion (emoţii peste emoţii la cele 2 graniţe, etc) e un orãşel mic şi liniştit: imagini disparate, fetiţa care îşi face temele la terasã noaptea, oamenii reclamã care umplu oraşul şi care mişcã steaguri cu însemne politice…barul unde am mâncat şi telenovela urmãritã în alternanţã cu meciul.

La TV rock creştin, Dallas o nouã serie!! vreo 4 canale politice (Senat, Camera, Congresul statului şi un canal de telejustiţie à l’américaine), oricum nu pot urmãri cãci înţeleg doar pe jumãtate ce spun. Brazilia trebuie exploratã clar! Dacã n-ar fi problema limbii probabil cã mi-ar plãcea şi mai mult, dar aşa e dificil sã mã fac înţeleasã deşi majoritatea înţeleg spaniolã şi-mi şi rãspund în spaniolã. Eu însã nu pot spune nimic în portughezã: în afarã de tudu bei (totu-i bine) şi obrigado (mulţumesc).

A doua zi iau 2, de fapt 3 autobuze pentru a ajunge în Puerto Iguazu în Argentina. 3 autobuze pentru cã primul nu te aşteaptã la graniţa brazilianã ca sã ţi ştampileze paşaportul: eu şi ceilalţi turişti luãm un alt bus şi plãtim deci un alt bilet. În autobuz am cunoscut o foarte simpaticã franţuzoaicã, cu care am vizitat parcul naţional argentinian, ea venise dinspre Sau Paulo şi nu vorbea o boabã de spaniolã. Partea argentinianã este mult mai vastã şi este mai degrabã un parc foarte extins şi cu multe atracţii. Christine s-a dat cu barca, care ajungea pânã sub cascadã şi ca atare a venit de acolo super fleaşcã, eu neavând haine de schimb şi plecând seara la drum am zis nu. Ei nu-i pãsa, cã doar o datã vii, nu? Eu am zis cã revin clar. M-am întreţinut cu dl de la bãrci care mi-a zis cã el deşi vorbeşte Guarani n-ar merge în Paraguay! M-a sfãtuit cum sã-mi ţin banii, in mai multe locuri, sã n-am nimic ostentativ la mine şi pe scurt, sã plec naibii mai repede din Paraguay. Christine m-a învãţat însã  despre accesoriul necesar oricãrui turist panicat sau pãţit dupã caz: burtierã unde pui tot şi care se poartãpe piele ca un brãu de slãbit 🙂

Ce frumos era însã totul: vederea perdelei de spumã, sunetul tumultuos, valurile de neoprit şi impetuoase. Spaima mersului pe pasarela de 1 km pânã la Garganta într-un peisaj de deltã. Micile cascade de pânã la marea cãdere, vegetaţia nebunã şi încurcatã, labirintul de poteci din junglã, pãsãretul, animãluţele. Ploaia de aburi şi picurii aduşi de vânt care te fãceau sã mori de râs şi fleşcãiau toate aparatele. Mult mai impresionantã apropierea din partea argentinianã decât imaginea de departe a brazilienilor: ideal ar fi sã facã un pod peste şi sã fie un parc comun, ce atâtea naţionalisme tovarãşi. Oricum locul acestei triple frontiere (rezultat în urma Rãzboiului Triplei Alianţe împotriva Paraguay-ului care a rãmãs şi fãrã Iguazu şi fãrã o bucatã din ţãrişoarã) este fascinant, atâtea amestecuri pe lângã hoardele de turişti bezmetici.

Dacã te plimbi ca mine în aceste 2 zile ca bãrbat eşti aventurier, curajos, etc. Ca femeie eşti dubioasã clar! E sigur ceva în neregulã la mijloc. Simt cã mã cuprinde feminismul în aceste tãrâmuri strãine. În Argentina erau cel puţin şocaţi de faptul cã eu cinam singurã: mã întrebau singurã? Singurã, singurã? Dupã care strângeau tacticos celelalte tacâmuri. Obsesie, nene.