Ţi se spune, dar nu prea crezi! La garganta del diablo (gâtlejul diavolului) e însã superb/ã, mai ales dinspre partea argentinianã unde te lasã sã te apropii foarte mult. E poate cel mai frumos loc vãzut de mine pânã acum, m-am întrebat care era cel dinainte şi n-am gãsit…Cantitatea de apã e impresionantã, vuietul, picurii de apã care pe nesimţite te fac fleaşcã. Valurile de spumã care te lovesc peste faţã, curcubeul care se stinge doar pentru a lãsa loc altuia şi aşa la nesfârşit…la alegria permanente.
Ce e şi mai frumos e cã descoperi totul gradual, în etape şi nu vezi cea mai impresionantã privelişte (de ambele pãrţi) decât atunci când eşti foarte aproape. Prima vedere a cascadei(delor) din Brazilia e de foarte departe: o cãdere mare de apã, apoi apare la stânga o a doua: ritmul de wow creşte mereu! În Brazilia unde am fost în prima zi plimbarea se face de-a lungul cascadelor prin pãdure unde apar animale înfometate (nişte ratoni şi maimuţe plus un pãsãret cam invizibil) şi e plin, plin de fluturi care mai de care mai împodobiţi. Când ajungi, în Brazilia, aproape de Garganta del diablo, e o pasarelã şi la intrare se vând pelerine: japonezii îşi iau, alţii sunt îmbrãcaţi cu haine de fâş. Eu îmi strâng geanta în braţe şi mã umezesc gradual: la faţã, la pãr care se încreţeşte; la sfârşit sunt fleaşcã dar sentimentul e plãcut, mai ales când vin valurile de spumã care urcã, urcã şi mori de râs 🙂 Nu mã mai dau dusã din faţa priveliştii incredibile. Un argentinian se plânge cã în toate pozele îi iese spatele meu albastru, în loc sã zicã merci 🙂 Nu-şi ia timp deloc sã priveascã minunãţia ci îi organizeazã pe ai lui în tot felul de forme.
La sfârşit în Brazilia iau prânzul uitându-mã vis-a-vis în zare la partea argentinianã unde fluturã steagul alb-albastru, nebãnuind ce minunãţie de vedere ascund ei acolo şi având în faţa ochilor apa calmã care se grãbeşte spre cãderile spectaculoase, cuceritoare, magice, ah rãmân fãrã superlative.
Foz do Iguacu în care am ajuns cu un autocar de noapte din Asuncion (emoţii peste emoţii la cele 2 graniţe, etc) e un orãşel mic şi liniştit: imagini disparate, fetiţa care îşi face temele la terasã noaptea, oamenii reclamã care umplu oraşul şi care mişcã steaguri cu însemne politice…barul unde am mâncat şi telenovela urmãritã în alternanţã cu meciul.
La TV rock creştin, Dallas o nouã serie!! vreo 4 canale politice (Senat, Camera, Congresul statului şi un canal de telejustiţie à l’américaine), oricum nu pot urmãri cãci înţeleg doar pe jumãtate ce spun. Brazilia trebuie exploratã clar! Dacã n-ar fi problema limbii probabil cã mi-ar plãcea şi mai mult, dar aşa e dificil sã mã fac înţeleasã deşi majoritatea înţeleg spaniolã şi-mi şi rãspund în spaniolã. Eu însã nu pot spune nimic în portughezã: în afarã de tudu bei (totu-i bine) şi obrigado (mulţumesc).
A doua zi iau 2, de fapt 3 autobuze pentru a ajunge în Puerto Iguazu în Argentina. 3 autobuze pentru cã primul nu te aşteaptã la graniţa brazilianã ca sã ţi ştampileze paşaportul: eu şi ceilalţi turişti luãm un alt bus şi plãtim deci un alt bilet. În autobuz am cunoscut o foarte simpaticã franţuzoaicã, cu care am vizitat parcul naţional argentinian, ea venise dinspre Sau Paulo şi nu vorbea o boabã de spaniolã. Partea argentinianã este mult mai vastã şi este mai degrabã un parc foarte extins şi cu multe atracţii. Christine s-a dat cu barca, care ajungea pânã sub cascadã şi ca atare a venit de acolo super fleaşcã, eu neavând haine de schimb şi plecând seara la drum am zis nu. Ei nu-i pãsa, cã doar o datã vii, nu? Eu am zis cã revin clar. M-am întreţinut cu dl de la bãrci care mi-a zis cã el deşi vorbeşte Guarani n-ar merge în Paraguay! M-a sfãtuit cum sã-mi ţin banii, in mai multe locuri, sã n-am nimic ostentativ la mine şi pe scurt, sã plec naibii mai repede din Paraguay. Christine m-a învãţat însã despre accesoriul necesar oricãrui turist panicat sau pãţit dupã caz: burtierã unde pui tot şi care se poartãpe piele ca un brãu de slãbit 🙂
Ce frumos era însã totul: vederea perdelei de spumã, sunetul tumultuos, valurile de neoprit şi impetuoase. Spaima mersului pe pasarela de 1 km pânã la Garganta într-un peisaj de deltã. Micile cascade de pânã la marea cãdere, vegetaţia nebunã şi încurcatã, labirintul de poteci din junglã, pãsãretul, animãluţele. Ploaia de aburi şi picurii aduşi de vânt care te fãceau sã mori de râs şi fleşcãiau toate aparatele. Mult mai impresionantã apropierea din partea argentinianã decât imaginea de departe a brazilienilor: ideal ar fi sã facã un pod peste şi sã fie un parc comun, ce atâtea naţionalisme tovarãşi. Oricum locul acestei triple frontiere (rezultat în urma Rãzboiului Triplei Alianţe împotriva Paraguay-ului care a rãmãs şi fãrã Iguazu şi fãrã o bucatã din ţãrişoarã) este fascinant, atâtea amestecuri pe lângã hoardele de turişti bezmetici.
Dacã te plimbi ca mine în aceste 2 zile ca bãrbat eşti aventurier, curajos, etc. Ca femeie eşti dubioasã clar! E sigur ceva în neregulã la mijloc. Simt cã mã cuprinde feminismul în aceste tãrâmuri strãine. În Argentina erau cel puţin şocaţi de faptul cã eu cinam singurã: mã întrebau singurã? Singurã, singurã? Dupã care strângeau tacticos celelalte tacâmuri. Obsesie, nene.
