America latină•Travel

Valparaiso si impresii de pe drumul spre La Serena: viva stalin, surorile candidate si oceanul superb

September 1, 2012 by cpreda 314 Comments

Bus Santiago – Valparaiso: 1500 de pesos (3 euro) cam 150 de km.
Taxi de la autogarã la B&B în Valparaiso: 5000 de pesos ??
Am ajuns dupã 5 ani în frumosul şi foarte coloratul Valparaiso şi neamţul de la b&b (într-o casã de la 1890) mã îndreaptã spre mirador Artilleria (unde ajung cu ascensorul cu acelaşi nume şi unde mai fusesem). Dupã ce am mâncat în frumosul 4 vientos cu vedere la portul comercial, deambulez pe strãduţele de pe Cerro Alegre (dealul vesel) şi Cerro Concepcion care sunt lipite unul de altul şi unde se concentreazã turismul local, dar unde sunt şi multe picturi murale pe casele atât de colorate.
Joi am vizitat încã de dimineaţã casa din Valparaiso a lui Pablo Neruda numitã La Sebastiana şi care seamãnã cu cea din Santiago fiind tot întortocheatã, strâmtã (ca o barcã şi cu ferestre ca pe barcã), plinã de colecţiile lui (sticle care mai de care şi colorate cum îmi plac şi mie, pipe, etc). Ce mi-a plãcut a fost cã ghidul povestea cã don Pablo se trezea dimineaţa cu grija de a studia anunţurile de micã publicitate şi a identifica un nou obiect de colecţie. Spunea cã dacã îţi doreşti ceva nu se poate sã nu-l obţii şi când nu reuşea cu banii, recurgea la troc! Mi-a plãcut mult şi colţul Matildei din dormitorul lor cu o mãsuţã de toaletã micã, micã şi un dulap tapetat cu picturi cu femei chineze. Pereţii erau albastru ciel. Vederea din dormitor a portului era încântãtoare. Cea mai frumoasã vedere mi s-a pãrut însã cea din birou. Stãtea acolo încã de dimineaţã devreme şi aparent studia fiecare cãsuţã, grãdinã, etc. Asta am fãcut şi eu şi înţeleg cum te putea pasiona aceastã activitate datã fiind diversitatea peisajului şi amploarea vederii. La primul etaj Neruda avea un fotoliu preferat pe nume La Nube (norul) pe care-l adora şi pe care stãtea sã priveascã cerul şi pe care scria cu cerneala lui mereu verde. Foarte frumos.
Doamnele de la intrarea în casã comentau, cât studiam eu panourile despre viaţa lui, cât de sexy e nu ştiu (din pãcate) un actor de telenovele pe care una dintre ele, o doamnã tunsã bãieţeşte (ca atâtea doamne dupã vreo 40 şi un pic de ani) şi cu un semi-permanent îl reperase în mai multe seriale şi îl descria şi colegelor.
Dupã ce am vãzut şi cam dezamãgitorul muzeu în aer liber format din picturi murale (1969-1990) ale unor celebri pictori precum Jose Balmes, Roser Bru, Nemesio Antunez dar cam corojite şi scrise pe deasupra de mai tineri doritori de faimã care-şi testeazã cariocile cu un mic tag, m-am plimbat alene prin oraşul de jos (pe un zid scria de altfel cu carioca: Viva Stalin – eu nu ştiu ce sã mai zic la aşa fazã). Aşa am dat nas în nas cu un marş al studenţilor nemulţumiţi urmãriţi cã nu pot zice acompaniaţi îndeaproape! de jandarmi (scutieri adicã). Când se înteţise atmosfera au apãrut infamele maşini (guanaco şi zorrillo, unul care scuipã apã şi altul gaz lacrimogen), iar manifestanţii au traversat încetişor şi s-au întors în faţa universitãţii unde au continuat sã urle. Foarte proastã impresie lasã aceşti jandarmi, mai ales acum dupã ce am citit în The Clinic (un sãptãmânal de tipul Academia Caţavencu, de stânga însã, numit dupã locul în care a fost ţinut în Londra în arest Pinochet) despre abuzurile lor. Tot în acest The Clinic am citit şi despre revolta liceenilor, mult mai radicalã decât cea a studenţilor (ei fiind de fapt primii, în 2006 vezi şi documentarul despre la revolucion pinguina – revoluţia pinguinilor, care s-au revoltat împotriva sistemului educaţional lãsat moştenire de dictaturã) şi despre şefa lor, o tânãrã de 18 ani care ştie foarte bine pe ce lume e deşi ideologic nu s-a hotârât precum colegii ei dacã sã fie marxistã, troţkistã, etc…şi care vorbea despre opresiunea muncitorilor (trabajadores), despre liceeni care trebuie sã munceascã (în callcenters…ca la Bucureşti) pentru a-şi plãti şcoala. Foarte interesant dar atât de strãin. Meritã totuşi semnalat forţa mişcãrii de protest mai ales confruntatã cu lamentaţiile româneşti, plângerea de milã, acuzele „ba tu eşti prost” şi în general apatia completã (mobilizatã şi de hyperconsumismul încã atãt de la modã în frumoasa Românie) atunci când nu este înlocuitã de „haisãscriempancartefrumoaseşisãnepozãmcuelepefeisbuc”.
Cel mai mult mi-a plãcut însã la Parque cultural de Valparaiso (ex-carcel/închisoare) unde, o fostã închisoare (1906/7-1999) a fost inauguratã anul acesta ca un centru cultural cu ateliere de artişti (dans, teatru, muzicã) cu noi spaţii de expoziţii, conferinţe şi o salã mare de cinema (unde rulau acum filme documentare latino). Portarul/paznicul care fusese în România şi pe vremea lui Allende dar şi recent în anii 2000 ca sã ia tractoare m-a lãsat sã arunc o privire în fosta clãdire a închisorii care pãstreazã pereţii originali şi pe care se pot vedea încã desene, poze cu femei dar şi o hârtie A4 pe care cineva a scris: aici s-a torturat. Clãdirea nouã din beton curat era foarte interesantã şi versatilã şi se potrivea cu La Polvorona (clãdirea din mijloc construitã de spanioli la sfârşitul coloniei în 1807-8 pentru a apãra portul de englezi).
Altele:
În oraş sunt multe sãli de jocuri în care e mereu cineva care-şi încearcã norocul adicã îşi pierde banii şi timpul.
În general mi s-a pãrut mult mai puţin dezvoltat oraşul şi mult mai comparabil cu Argentina, etc. Vina del Mar (la doar câţiva km mai încolo şi staţiune preferatã la mare a santiaguinilor) pãrea, cel puţin în centru, mai apropiatã de Santiago (bogat) cu blocuri multe şi înalte (în general pare sã fie un boom al construcţiilor mai ales sub formã de blocuri urâţele şi foarte înalte).
La B&B pe lângã Oliver neamţul erau şi turişti europeni aşa cã am reintrat în contact cu „la froideur de chacun aux siennes” care în comparaţie cu spiritul acestor tãrâmuri îmi displace…nemţoaica de azi dimineaţã care deşi stãtuse în Chile 6 ani pentru a preda germanã într-o şcoalã germanã vorbea o spaniolã groaznicã (acum înţeleg de ce-mi zice toatã lumea cã eu vorbesc perfect!! haha) era parcã stereotipicã: comentând noi societatea chilianã îmi spune ea (care era legãtura nu se ştie) cã o elevã a ei i-a spus cã hobby-ul ei sunt cumpãrãturile! Dupã care a adãugat: era turcoaicã. Adicã pãrinţii. Cã ea s-a nãscut în Germania. Dar ei trãiesc închişi, şţii. Zic, nu nu ştiu (vroiam sã o enervez cred 🙂 Pãi ştii ei cu islamul. Zic, ah da, pãi Turcia e ţarã laicã. Nu înţelegea. Si zic eu credeam cã existã chiar un segment germano-turc cu alte valori, nici, nici. S-a cam strâmbat. Am trecut la pinguini. Olandezii nici mãcar n-au schimbat de la olandezã la ceva mai comestibil 🙂
Pe drum (Valparaiso-La Serena): candidatul Raul Fuhrer şi cele 2 surori (?) Reginato din Vina del Mar (una pentru primãrie, una consilier). Pe multe autobuze pe aici e şi Michelle Bachelet, fosta preşedintã care beneficiazã încã de o încredere de peste 70% (un fel de garantat Vanghelie :))
Arica: 1844 de km! un reminder cât de lungã e ţãrişoara asta.
În dreapta: câmp şi cactuşi, în stânga malul stâncos şi din când în când oceanul! Valuri înspumate şi un albastru intens. Superb.
Share: