America latină•Travel

Titicaca

July 7, 2013 by cpreda 7,526 Comments

Înainte de a ajunge la Puno (de la Arequipa) ne oprim la nişte lagune care seamãnã cu cele altiplanice vãzute în Chile şi pe care le credeam unice, la peste 4.400 de m. Când vãd de pe panou altitudinea acompaniatã de nişte lame şi vicunas (care cresc doar la peste 3.500 m) brusc mi se face rãu. Puno e la o altitudine de 3.800 m, dar nu de soroche sufãr eu acolo ci de frig! E groaznic de frig şi în camerã la super hotelul rezervat special pentru a fi sigurã cã o sã am „calefaccion” (încâlzire) când colo vãd cu stupefacție cã e de fapt un caloriferaş care cu greu face fațã camerei mari deloc izolatã cãci geamurile sunt ca peste tot în Peru (ca în Lima care are cu totul altã climã) subțirele şi cu spațiu liber între! Le spun unora despre „termopane” şi fac nişte ochi mari?! Decidem cã le trimit câteva!

Pe drum m-a impresionat sãrãcia, doar case nevãruite, cu un etaj dorit cu câini pe acoperişuurile etajelor neîncepute! Juliaca la doar o orã de Puno aratã groaznic! Strãzi asfaltate doar câteva (ca la mine la țarã), în rest țãrânã roşiaticã. Pe strãzi tot felul de femei vânzând te miri ce din cãrucioare ca peste tot în Peru. Lângã autogarã (terapuerto îi zic ei) din ce în ce mai multe şi mai insalubre. Mi se pare cã e undeva în sec 19 oprit oraşul în care unii aterizeazã pentru a ajunge apoi la Puno de pe malul peruan al lacului Titicaca.

În prima agențîe în care am intrat m-am împrietenit cu tipii de acolo şi am ieşit seara în oraş. Noelia iubeşte franceza şi mã întreabã cum se spune minte şi suflet în francezã. Colegul ei Wiliam îmi spune cã a avut şi un iubit francez. Eu nu mã las dusã dinspre spaniolã spre francezã. Incã o datã toatã lumea se mirã de câte limbi vorbesc eu…pãi dacã românã o vorbim doar noi! J Wiliam, profesor la o şcoalã primarã studiind ingineria mi se laudã, îmi spune despre ferma lor (chacra) din junglã la care m-ar invita (bãrbații de aici nu se pot abține sã flirteze deşi nu e cazul…) care a cãzut în paraginã de când a murit tatãl lui aşa cã acum angajații planteazã coca J 

A doua zi în Puno, duminicã fiind, toatã lumea e la defilare! Şi cei care nu sunt, sunt în biserica de la 3 strãzi mai încolo. La defilare, sau sãrbãtoarea schimbãrii steagului s-a venit cu mic cu mare, s-a luat loc pe trotuar la soare (cu umbrelã sau mai tradițional cu o hârtie se protejeazã ochii de soarele care arde), s-a cãlcat uniforma obligatorie pentru fetițele care poartã mãnuşi de dantelã şi au pãrul prins în coc cu plasã. Se hlizesc ca orice alte fetițe şi fac mişto de profesorii în costume negre şi cu mobil în mânã care mai vin sã se rãsteascã amenințãtor la ele din când în când pentru a „reface formația”. Vorbesc autoritãțile, nu se aude oricum nimic, e plin de armatã îmbrãcatã de combat, de miliție care izgoneşte gurãcascã din Plaza de Armas. La umbrã nu poți sta cã mori de frig, iar la soare te topeşti. Ca atare, dupã doar o zi am fațã de rac prãjit şi îmi arde chipul. Intru şi în biserica din a doua piațã ca importanțã din Puno şi îi vãd pe bãieții de altar întinzând bãțul de capãtul cãruia e legatã câte o pungã în care enoriaşii pun câte o monedã, douã. La mine se opreşte, mã vede şi se îndreaptã în partea opusã pentru a numãra ce e în pungã. Toate muzeele (coca, etc) sunt închise duminicã cãci nu-i aşa e zi de odihnã! Mã întorc în plaza de Armas, defilarea nu s-a încheiat, defileazã elevii, profesorii, asociația orbilor, familiile elevilor, cholitas cu fustele lor colorate (ca ale țigãncilor noastre), bãrbați în costume şi cu ochelari de soare. Pasul de defilare e strict. Îi anunțã pe toți un militar. Casc.

Cholitas, femeile cu fuste umflate, pulovere groase de lânã – şi pãlãrie uneori – se întorc cu spatele pe stradã dacã încerci sã le pozezi: nu cumva sã le furi sufletul…

 Dupã-amiazã merg la Silustani unde sunt nişte monumente funerare (chullpas) care preced inca deşi sunt continuate şi de ei. Cel mai bine pãstrat seamãnã cu un ghiveci imens şi are vreo 12 m înãlțime. Locul e însã foarte frumos, o peninsulã înconjuratã de o apã (lacul Umayo la 3890m) de un albastru de te doare mintea. Ghidul e îngrozitor; e mai preocupat de propriul copil adus cu el care vrea coca-cola, sã-şi dea şapca jos, acum şi haina. Ghidul insistã sã vorbeascã în englezã şi nu înțeleg absolut nimic. Mã depãrtez de grup şi sper ca zilele urmãtoare sã nu fie tot el.

 A doua zi plecãm devreme de tot cu grupul pentru a vizita insulele de pe partea peruanã a lacului Titicaca. Intâi ajungem în insulele plutitoare Uros locuite pe timpul incaşilor de o etnie cu acelaşi nume care a refuzat sã se supunã imperiului şi s-a retras pe lac construindu-şi adãpostul pe aceste insule. Insulele sunt fãcute din totora (un fel de trestie pe care o şi mânãncã) plasatã straturi, straturi pe o bazã dintr-un material similar plutei extras tot din lac. În lac fac de toate, pipi, iau apã ca sã fiarbã, se spalã, etc. Senzația mea confirmatã mai apoi de alții este însã cã insulele Uros prezentate nouã sunt doar pentru turişti ei nelocuind de fapt acolo, au şi taxiuri din totora, bãrci pe care le fac sã pluteascã de fapt cu nişte saci imenşi umpluți cu sticle de plastic pe care le sortau de zor mai feriți de turiştii pozãtoriatotcemişcã.

Dupã ce am pãrãsit aceastã opire obligatorie la Uros, am continuat drumul pe lac cu bãrcuța noastrã înceatã timp de încã vreo 3 ore pânã la insula Amantani pe care urma sã înnoptãm. În port ne aşteaptã familiile la care ne împart ghizii cu care sosim. Femeile croşeteazã din mers. Pe cap au vãluri negre (simple cele mãritate, cu flori cele care-şi cautã bãrbat), bluze înflorate care seamãnã cu iile noastre şi fuste tot negre. Bãrbații care sunt singura autoritate sunt tot în negru şi cu pãlãrie pe cap, au vestã neagrã. Eu împreunã cu încã 2 sunt repartizatã la Alejandrina, un pic mai sus pe coasta dealului/munte. În casã mai stau cu o tipã din Taiwan care face o cãlãtorie deja impresionantã pentru mine, un canadian cu bunici în Ungaria care îmi laudã din 5 în 5 minute gear-ul lui de cãlãtor profesionist, mai târziu se laudã şi cã are paşaport canadian; un brazilian micuț cinefil convins care a vãzut filmele lui Mungiu şi Porumboiu!!! şi Felix care vorbeşte spaniolã ca toți germanii, poticnit. Toți 5 luãm loc la mica masã din bucãtãria familiei şi ne serveşte supa de quinoa şi un fel 2 format din tot felul de cartofi care cresc pe insulã. Totul acompaniat de ceai de coca şi de muna (energizant mentolat care creşte pe insulã). Vederea din curte este impresionantã: o combinație a insulelor eoliene (din N Siciliei) şi a celor greceşti. Nu mã mai satur.

 Dupã o masã copioasã, o drumeție sãnãtoasã! Urcãm deci pânã în vârful insulei unde e nu ştiu ce templu pe care turiştii conştiincioşi îl înconjoarã de 3 ori cãci doar aşa ți se îndeplineşte o dorințã! Apusul e într-adevãr foarte frumos dar simt cã mor de obosealã. Dupã o întâlnire în Plaza de armas cu ale noastre gazde într-un mod foarte haios: adicã e beznã completã nefiind electricitate pe insulã (decât parțial în case cu energie solarã) ne strigãm unii pe alții ca sã ne recunoaştem J Dupã o cinã la fel de copioasã….mergem cu mic cu mare la cãminul cultural! (ca la mine la țarã pe vremuri). Turiştii şi turistele au fost îmbrãrcați cu fuste şi bluze peste pulovere, eu refuz sã dau ceva jos şi îmi pun doar un poncho precum bãieții. Râdem, glumim şi localnicii pun de o horã! Pe bune, dansul la care sunt antrenați turiştii entuziaşti e de fapt o mare horã pe muzicã andinã; pe urmã pe hituri latino ca sã se simtã şi strãînii bine. Plecãm agale cu o mini lanternã în bezna completã. Cerul e impresionant. E plin de stele unde vezi cu ochii.

 Nedescoperind încã încãlzirea, se doarme în frig, punând cât mai multe pe tine. Eu am 3 pulovere şi 4 pãturi de lânã. Ne culcãm şi noaptea ne trezeşte ploia furioasã cu grindinã. Credeam cã gata e sfârşitul!. La sfârşit facem schimb de emails şi FB iar cu gazdele de adrese poştale. Le promitem cã le trimitem o pozã cu grupul ca sã o punã în camera în care am dormit noi fetele alãturi de diplomele fiilor trimişți la şcoalã la Puno.

Pornim cu barca spre a treia insulã: Taquile. Aici a urmat o altã drumeție istovitoare pentru mine cãci erau mai mult suişuri şi mai puține coborâşuri. Iarãşi vederile de pe insulã sunt superbe! Aici şi bãrbații croşeteazã în mers. Poartã şi nişte pãlãrii fistichii şi brâuri late şi brodate, iar ele au costumații mai degrabã roşii decât negre. În Plaza de Armas decoratã postmodern ni se spune povestea insulei de parcã am fi cu şoala în excursie: adicã o primãrie „modernã de sticlã” stã lângã nişte dãrâmãturi şi vizavi de un alt centru comercial plin de produse de artizanat de pe insulã. Cele din alpaca sunt mai scumpe, dar nu rezist unui fular de vis! Incerc sã negociez cu domnul gãtit în costum de sãrbãtoare care e şeful cooperativei şi care croşeteazã de zor, dar nu-mi merge.

Mâncãm într-un „restaurant” dubios cu o vedere de neuitat cãtre Amantani. Soarele ne arde cefele. Mai bem nişte ceai de coca.

Urmeazã 3 ore drumul de întoarcere cãtre Puno. Pentru cã ieri, la dus mi-a fost cam rãu de la valurile de pe lac, stau mai mult afarã la taclale. Când ajung în Puno fața mea e şi mai roşie.

 A doua zi plec în Bolivia. Drumul în sine e aventuros! Se pleacã cu un autocar, te dai jos la cele 2 frontiere, treci, te urci la loc şi dupã încã un pic se face pauzã 2 ore (!!) în Copacabana, principalul sat de pe partea bolivianã a lacului. Noroc cã gãsesc un dejun bun şi trece mai uşor timpul vorbind la telefon J. Ni se schimbã autocarul şi acum avem unul cu ferestre care se deschid, ca pe vremuri! Dupã ce moțãim pe partea bolivianã suntem dați jos şi urcați în barcã! Ca sã trecem o strâmtoare. Noi cu o bãrcuțã, autocarul nostru clâtinându-se lin pe alta. Croații cu care cãlãtoresc sunt Lolec şi Bolec live! La La Paz se pregãtesc sã facã mountainbiking pe Death road unde nu au murit decât câțiva, deci e ok! Traversãm strâmtoarea şi pânã trece şi autocarul vãd un monument de tot râsul: un erou național auriu prezentat crãcãnat sau în şpagat pe o bazã cu nişte soldați viu colorați. Este bineînțeles un monument care reclamã pierderea litoralului! Uãããã Chile!!
Share: