La Machu Picchu pueblo ajungi dupa 4 ore de drum (de fapt 5) de la Cuzco. În mod normal e un tren care leagã Cuzco de acest sãtuc şi ãsta e singurul mijloc de acces cu excepția Inca trail (care are un numãr restrâns de permise). Acum fiind iarnã mai sunt alunecãri de teren şi deci întâi am luat un autobuz la 4.30 dimineața (!) care dupã 2 ore m-a lãsat în gara din Ollantaytambo unde împreunã cu alte sute de turişti treziți prea devreme mi-am aşteptat trenul Perurail (dezastruoasã companie!) care a venit peste cam o orã, adicã tot veneanu trenuri dar eu nu aveam voie decât în no 32! Dupã încã o orã jumãtate de tren care trecea prin vãi pãzite de crestele munților impresionante, am ajuns în sãtuc. La întoarcere am avut bilet la clasa 1 (deşi existã şi un alt tren special de lux al cãrui bilet pe acelaşi trase costã 1000 de dolari!) şi am avut deci marele beneficiu!! de a asista la nişte folclor de tren cu un nene costumat care dansa printre scaune, cu chelnerii care fãceau pe modele şi ne prezentau unele modele de pulovere şi fulare de alpaca! Cu aceastã ocazie turistele care au visat sã fie miss au putut! prezentând şi ele nişte şaluri şi fâcându-şi „poze de neuitat”.
A doua zi, Machu Picchu m-a copleşit cu frumusețea sa. Dimineața la 6 când am luat autobuzul din MP Pueblo ca sã urc la sit-ul ca atare, aveam lacrimi de fericire în ochi. Nu ştiu ce are acest loc atât de impresionant. În cazul meu poate pentru cã îmi doream de atâta timp sã-l vãd. Drumul cu autobuzul dureazã vreo 30 de minute şi urcã dimprejurul muntelui, pe serpentine prin junglã altiplanicã. Asta e prima chestie care pare nelalocul ei, clima din aceastã vale unde e satul mega turistic şi vegetația de junglã. La prânz simți ca mori de cãldurã iar noaptea de frig!
Odatã ajunşi sus trebuie sã ai ghid sau sã-ți gãseşti unul la fața locului. Eu nefiind cu un grup organizat ca majoritatea zdrobitoare a celor aduşi la MP, m-am înțeles cu Wiliam care mi-a luat 80 de soles în loc de dublu dar mi-a fãcut un tur prviat doar mie vreo 2h jumãtate. Am început cu poveştile despre Bingham, profesorul de la Yale care în 1911 a fost dus de localnici la acest sanctuar secret al incaşilor. Abandonat cu ocazia invaziei spaniole era cucerit de plante şi deci urmãtorii zece ani a trebuit curãțat de Bingham şi ajutoarele lui. Americanul şi-a cam luat la Yale ce a dorit iar în urmã cu câțiva ani au returnat Peru o parte din colecția de obiecte gãsite la Machu Picchu, motivul invocat pentru nereturnarea întregii colecții fiind cã Peru nu are locul potrivit pentru pãstrarea lor. Înțeleg cã în Cuzco era şi un muzeu MP dar nu l-am vizitat şi cã e foarte prost.
Odatã ajunşi sus am aflat despre cum incaşii fugind de spanioli nu au trecut pe Inca trail prin MP ci au ocolit ca sã ajungã la Vilabamba, astfel ascunzând de spanioli locul. Dacã l-ar fi cunoscut spaniolii, spunea ghidul, l-ar fi distrus complet. Oricum localnicii şi alți trecãtori au furat mare parte din ce era aici. Cu toate astea situl a fost foarte bine pãstrat şi reconstruit în procente diferite, dar nu mai mult de 30%.
De la privirea de carte poştalã pe care toatã lumea o cunoaşte şi la care unii viseazã, se coboarã cãtre diferitele pãrți ale ansamblului urban înconjurat de partea agricolã (terasele şi locuințele agricultorilor) a oraşului şi ea incorporatã sitului. În primul rând, trebuie spus cã MP (numele dat de noi azi) nu era decât o rezidențã de vacanțã, secundarã, capitala incaşilor fiind în Cuzco. Astfel, aici venea Inca sã se refacã, sã se umple de energia beneficã a locului îmi spune Wiliam şi ce-i drept şi vedem turişti care cred în chestia asta şi întind mâinile spre undele energetice emise de tot felul de pietre din ansamblu.
Side note aflat de la gazda Monica şi cercetãtoarea Bea: un arheolog francez (spun ele), un neica nimeni (zice Wiliam) a descoperit utilizând detectoare de metale într-unul din pereții din partea de sus a ansamblului sub o rocã (pe care mi-o aratã Wiliam şi care e imensã, incaşii construind de fapt plecând de la rocile deja existente şi tãindu-le parțial pe cele dimprejur) mormântul lui Pachacutec, zice el. Peruanii nu vor sã-i dea permisul pentru a excava şi a primit chiar amenințãri cu moartea pentru cã vrea sã distrugã MP. Aflu de la gazda cã e gay şi destul de exuberant şi de la Bea cã se crede exploratorul gringo îmbrãcându-se ca Indiana Jones şi sâmbãta seara în discotecã, foarte fancy. Nu-l vãd pe acest star local deloc cât stau deşi locuieşte aparent tot în Pasaje Esmeralda.
Vedem ce a mai rãmas din templul soarelui, din templul celor trei ferestre (trapeizodale, cãci şi incaşii construiesc ca şi predecesorii lor anti-seismic), templul unde se ruga preotul diferitelor zeitãți. Lame se plimbã placid printre ziduri şi turiştii entuziasmați care vãd doar cu camera foto le imortalizeazã.
Nu am mai gãsit bilet la Huaynapichu care e unul din munții de vis-a-vis de ansamblu împreunã cu muntele Machu Picchu şi P…….La Huaynapichu nu urcã decât 400 de persoane pe zi, dar când vãd muntele parcã mã bucur cã „n-am mai prins” cãci nu cred cã aş fi urcat…S-ar pãrea cã de sus vederea este impresionantã. O altã plimbare opționalã era în partea opusã cãtre poarta soarelui, de pe Inca Trail. N-am fãcut niciuna cãci dupã ce mã sculasem la 5 ca sã fiu printre primii (şi a meritat!) eram terminatã la ora 10 când deja coboram spre MP – Pueblo.
În drumul cãtre MP am cunoscut nişte profesoare venite din Argentina foarte simpatice. Una din ele, care era profã de literaturã şi avea o pãlãrie de catifea trasã pe ochi, avea şi rucsacul pus în fațã cum îl au toți la Buenos Aires, avea bunicii din România dar nu ştia din ce parte şi nu fusese niciodatã la noi în țarã. Profa de arhitecturã era cea mai volubilã şi m-a abordat de fapt. A treia era cea mai durã, cred cã era de mate. Mi-au dat şi biletul de turist obligatoriu in Cuzco ca sã vizitezi toate obiectivele (mie mi se pãruse prea scump la 130 soles şi adunând ce vãzusem eu mi s-a pãrut cã am economisit ceva!) dar n-am mai ajuns la ce vroiam cãci duminicã dimineața aveam zbor la prânz.
