6 am în terminalul de autobuze. Am sosit mai devreme decât programasem adicã la 7.30 în Cordoba. De-abia m-am dezmeticit şi mã uit şi eu ce fac alţii în cafenea la ora asta! O fatã citeşte ultima carte a lui Zizek! Jesus! Un puşti se luptã cu un cub Rubyk, o doamnã îngânã cevã nemişcatã, se roagã? Cei mai mulţi îngânã cu ochii lipiţi de ecranele telefoanelor şi înnoadã un cãscat de altul.
Later – ce face lumea în biserica iezuitã: o fatã învaţã, adevãrul e cã e aproape linişte cu muzicã andinã în fundal. Un bãiat ţinând revista vândutã de „lucrãtorii strãzii” (am cumpãrat şi eu un exemplar şi încerc de atunci sã-mi aduc aminte în ce alt oraş am cumpãrat un astfel de ziar…) intrã grãbit sã se roage! în capela în care se rugau indienii şi africanii şi care era separatã de cea pentru spanioli şi criollos. Un om al strãzii doarme într-un colţ. În faţa bisericii un bãiat cântã la un aparat? rotund de metal, sunã a muzicã de înãlţat sufletul.
Muzeele din Cordoba (în afarã de cel contemporan, Caraffa care are doar expoziţii temporare mediocre) sunt o combinaţie de vechi şi nou plus nişte kitsch local: picturã de secol 19 se înghesuie cu câte vreo operã veritabilã, ca un Kosice în holul muzeului de artã al oraşului, picturã „contemporanã” adicã de secol 20 (Carlos Alonso e nelipsit din muzeele cordobeze şi adevãrul e cã e unul din cei mai buni pictori argentinieni) plus nişte artişti locali de care probabil n-a auzit decât organizatorul expoziţiei şi familia artistului şi vreo doi amici.
Cel mai bun muzeu al oraşului este muzeul memoriei care m-a fãcut sã mã cutremur nu atât prin prezentarea celulelor sau a atmosferei de chin şi torturã cât prin cele 2 camere care „înscenau” episoade din viaţa deţinuţilor şi dispãruţilor : albume fãcute de cei apropiaţi, obiecte ce le-au aparţinut şi normalitatea vieţilor lor te face sã îi simţi mai aproape de tine. Aşa mi s-a pãrut mie. Cele mai groaznice erau fotografiile celor arestaţi de mai multe ori şi ale cãror fotografii erau luate în timp ce o persoanã ţinea deasupra capului lor o barã de metal cu un numãr. În America de Nord arestaţii îşi ţin singuri numãrul, aici altcineva le ţinea numãrul şi acel cineva apare în fotografie.
E un oraş plin de librãrii pentru cã e oraşul cu una din cele mai importante universitãţi, a patra din America latinã, fondatã în 1613. Locul în care în 1919 studenţii se revoltau împotriva unui sistem care bloca accesul celor fãrã resurse economice şi care a dus la o reformã universitarã importantã şi la o mişcare politicã importantã, APRA din Peru.
Toţi turiştii sunt îmbrãcaţi la fel. Nici nu trebuie sã se apropie cã sã înceapã sã vorbeascã şi sã-i poţi recunoaşte. Poartã „haine de aventurã” din fâş sau material impermeabil sau care izoleazã termic, au ghete de aventurã, o camerã în mânã şi bineînţeles un ghid. Îl am şi eu, dar în geantã J Vedem cu toţii trasee predesenate/verificate de alţii dar mie îmi place sã mã şi pierd în oraşe. Sã cumpãr un ziar local, sã merg la un film, sã stau şi sã ma holbez la oameni la cafenele. Cei mai mulţi turişti în Buenos Aires sunt brazilieni: şi pe mine m-au luat drept braziliancã! Oricum mã întreabã constant toatã lumea de unde sunt. Vreo 2 au ştiut despre Ceaucescu (tipul de la bibliotecã ateu) şi Dracula (un poştaş prin Cordoba), restul au înţeles Alemania/Germania adicã.
Oamenii care umblã dupã gunoaie, mai ales cartoane şi care în Buenos Aires au nişte cãrucioare pãtrãţoase de 1 m pe 1 m în Cordoba au cãruţe cu cal! În Buenos Aires am vãzut familii întregi la cãutat prin gunoaie…în centru adicã, duminica. În zone mai sãrace nu m-am aventurat cã am fost sfãtuitã sã nu.
La cultura del miedo (cultura fricii). Am tot zis cã vreau sã mã uit şi eu la televizor dar în Buenos Aires nu avem, dar la hoteluri am! Regret însã cãci la televizor poţi vedea doar: crime, crime, fotbal, politicã (mai mult Scioli – guvernator al provinciei BA şi Macri – şef de guvern al BA versus Cristina sau Cristina versus Moreno – un sindicalist dizident) şi drame ale lumii mondene. De fapt Cristina se pare cã va promulga o lege în decembrie împotriva ceea ce numeşte „la cultura del miedo” adicã aceastã teamã pe care o construiesc şi întreţin media. Adevãrul e cã am observat şi eu cã pe strãzi toţi merg cu rucsacul ţinut în faţã sau cu geanta strânsã bine de tot la piept. Hoţi slavã Domnului n-am vãzut încã dar e clar cã le este întreţinutã frica din moment ce la matinal! ştirile dezbãtute erau asasinarea unei fete într-un cartier sãrac şi fuga unui criminal din închisoare…în pauze arãtau imagini de la semafor în care unei tipe îi furau geanta în timp ce unul îi spãla geamurile. Asta îmi aduce aminte de Chile. Când am fost prima datã n-am avut televizor şi mã plimbam relaxatã pe strãzi. A doua oarã am avut şi au bãgat frica în mine de mergeam şi eu speriatã pe stradã…Azi sunt obsedaţi de aniversarea morţii Evitei (26 iulie), ocazie cu care Cristina a anunţat cã vor înlocui bacnota de 100 pesos cu una care are figura ei…
