Ajung luni la prânz în San Pedro dupã un drum de 18 ore cu autocarul care o lãlãie pe drum într-un mare fel. Am pulover de lânã pe mine şi haina cu puf în mânã iar afarã sunt vreo 30 de grade; îmi târãsc cizmele deja albite pânã la hotel unde aflu cã trebuie sã plãtesc în dolari (cash) ca sã nu plãtesc tva-ul local…dã-i şi cautã casã de schimb sã le faci pe placul legii tâmpite: se holbeazã tot satul la mine îmbrãcatã ca pentru frigul nordului dar nu cel al deşertului.
Încã de pe drum, mã încântã deşertul. Când am deschis ochii, în jur nu era nimic doar un nesfârşit nisip gri. De fapt nu e nici un peisaj egal cu altul. Ce simfonie de culori, câtã linişte, ce senzaţie nemaiântâlnitã. Stânci de toate nuanţele de oranj, culoarea lutului, nisip gri, negru, Anzii în fundal, vulcanul Licancabur (aproape 6.000 m).
San Pedro de Atacama este un fel de Vamã în deşert deşi foarte turistic pe modelul facem orice pentru banii tãi, ştim cã ai mulţi şi tot ce vrei e sã scapi de ei. Mulţi veniţi ca turişti din Santiago şi rãmaşi pe aici, lucrând în vreun bar, vânzând nimicuri sau sandwich-uri homemade. Pe jos e nisip aşa cã orice ai avea în picioare în curând capãtã culoarea prafului şi casele sunt fãcute din lut; ca atare toate strãzile, în afara uliţei principale Caracoles, aratã cam la fel iar toate hotelurile, hostalurile aşişderea. Al meu e foarte drãguţ deşi mai mult probleme mi-a fãcut: cel mai tare a fost peruanul care m-a trezit în prima noapte la 5 spunându-mi senor aţi cerut sã fiţi trezit: NUUUU.
Oricum în San Pedro te trezeşti cu noaptea în cap cãci majoritatea excursiilor se fac devreme de tot (de asta la geyser-ele del Tatio n-am fost cãci trebuia plecat la 4!!!) ca sã te întorci când dogoreşte soarele. Temperaturile chiar sunt extreme şi te cam ameţesc (pe mine cel puţin). Te trezeşti şi pui pe tine tot ce ai, tremuri un pic, iar la prânz te topeşti şi nu ştii sub ce umbrã sã te ascunzi mai repede. La înãlţime, am fost numai peste 3500 şi cel mai înalt era la 4.800 de metri, e şi mai frig deşi soarele te arde conştiincios.
Am rãmas cu gura cãscatã nu în Valea lunii şi nici în Valea morţii despre care citisem şi pe care de-abia aşteptam sã le vad şi care m-au impresionat dar erau de aşteptat: deşert şi chiar şi o mare dunã pe care nu aveai voie sã pãşeşţi cãci stricai peisajul celorlalţi. Ce mi-a tãiat respiraţia deşi şi acum mi se pare cã arãta incredibil a fost vederea lagunelor altiplanice, Miscanti şi Menique. Un albastru incredibil înconjurat de o vegetaţie gãlbuie care am uitat cum se chema dar care creşte doar de la 3500 de m în sus şi apoi un şir de vulcani înzãpeziţi. Prin apropiere erau şi frumuşelele de vicunas (un fel de lame şi ele, sãlbatice de mare altitudine din al cãror pãr se fabricã cele mai fine şi scumpe fulare). Nu-mi mai venea sã-mi dezlipesc ochii de aceca imagine irealã, supranaturalã chiar. Dar am fãcut-o doar pentru a vedea şi cealaltã lagunã. La plecare mi-am sucit gâtul tot uitându-mã înapoi dorind sã întipãresc bine de tot în creier acele 2 imagini, sã mã asigur cã nu le pierd.
În primele excursii am avut un super ghid ceea ce a fãcut şi mai frumoasã descoperirea locurilor de vis: salarul Atacama unde de obicei vin sã mânãnce flamingos era cam pustiu marţi dimineaţã şi i-am zãrit doar de departe (ca şi pinguinii aveau altã treabã). Cel mai mult poate mi-a plãcut drumul spre lagune, câmpul brusc galben şi nu nisipiu şi creasta roz albastrã a vulcanului. În ultima zi în schimb, la salarul de Tara am avut un ghid care trãise 30 de ani în Germania şi era obsedat de aceastã dublã identitate şi de propria germanitate…noroc cu brazilienii super simpatici care mi-au dat şi haine + mãnuşi sã mã îmbrac cãci eu eram turista nepregãtitã de aventura dimineţii la 4.800 de m unde apa era îngheţatã!
San Pedro la prânz dormita iar lumea se mişca în reluare pe Caracoles unde toţi încearcã sã te agaţe – şi la propriu dar şi ca sã-ţi vândã ceva: o nouã excursie, un somon, un pisco sour (bãutura naţionalã). Satul are şi zone mai puţin atrãgãtoare şi mai sãrace în care gãseşti hostaluri şi case unde îţi închiriazã o cãmãruţã: culorile sunt aceleaşi peste tot şi senzaţia de „mai încet”, de alt ritm, de frumuseţe inalterabilã nu dispare.
La plecare, recepţionerul peruan venit sã viziteze un vãr şi rãmas (în timp ce vãrul a plecat imi spune el) mã întreabã la 6.30 am pe când aşteptam maşina pentru aeroportul din Calama, şi când mã întorc? Habar n-am dar îmi doresc tare de tot sã mã întorc cãci am stat prea puţin si e prea frumos
