Majoritatea, nu numai în Chile nu-mi pot pronunţa numele şi-mi spun ori Caterin ori Catrin. La spãlãtoria din Santiago, doamna care-mi prelua hainele mi-a zis sã mi-l scriu singurã cã sigur nu e Juanita Perez, când am zis cum de şi-a dat seama, a zis cã dupã accent. Eu cred cã dupã mutrã. Imposibil sã trec neobservatã sau de-a locului aici (mai puţin în Buenos Aires cãci acolo sunt mult mai mulţi turişti).
Am fost la Muzeul pentru pace Villa Grimaldi, fost centru secret de detenţie şi torturã şi ale cãrei clãdiri au fost distruse de o companie apropiatã de CNI (Securitatea pinochetistã din a 2a etapã a regimului) în 1990 pentru a se construi pe acest spaţiu dintr-o zonã (în acea vreme) pustie, apartamente. Ca side note, Santiago trãieşte un boom al construcţiilor azi, peste tot apar blocuri imense de apartamente şi invitaţii de a vizita „apartamente model”. Villa Grimaldi, fost loc al protipendadei, apoi centru sinistru de torturã secret, a fost recuperat de asociaţiile de Drepturile Omului, iar acum locul a fost marcat cu semne ale fostelor încãperi de detenţie şi torturã. Pentru cã majoritatea timpului deţinuţii erau legaţi la ochi şi vedeau doar solul, însemnele sunt pe jos şi sunt din mozaic recuperat din ceramica foste vile, fost restaurant. Pe lângã vederea parţialã a solului deţinuţii simţeau mirosul grãdinii de trandafiri care sunt acompaniaţi acum de tije cu numele femeilor dispãrute. El ombu, copacul cu rãdãcini imense de care îi agãţau pe deţinuţi…este unul din puţinele însemne ale vechiului loc ce a rãmas. Ce mi s-a pãrut aiurea este cã locul e un parc frumos şi nu cred cã asta a fost intenţia; cred cã e un eşec al memorializãrii. E adevãrat cã se cheamã parc pentru pace, dar de exemplu muzeul memoriei din Asuncion (într-un fost centru de torturã aproape intact pãstrat) evocã mult mai direct apãsarea represiunii din acel loc (şi print-un re-enactment care e ceva cam mult…). La Villa Grimaldi poarta pe care intrau deţinuţii a fost închisã definitiv ca sã nu mai intre nicicând un om neliber pe acolo iar în faţa sa au construit limbi de pãmânt tapetate cu mozaic pentru a nu putea pãşi pe ele.
Am revizitat Museo de la Solidaridad Salvador Allende creat în timpul guvernului sãu (1970-3) şi a cãrei colecţii a fost formatã pe baza donaţiilor artiştilor înşişi care-şi arãtau astfel susţinerea pentru tipul de reforme iniţiate de acesta. De data asta l-am regãsit parcã mai sãrac. Clãdirea în sine are şi ea o memorie a dictaturii nu numai prin prisma exilului colecţiilor în timpul dictaturii pinochetiste, ci şi pentru cã aceastã clãdire a fost folositã de regim pentru interogatorii secrete – existã o camerã în acest sens pe care o poţi vizita.
Strada Republica pe care se aflã muzeul e ca un mall nesfârşit de universitãţi private, unele am crezut la prima vedere cã sunt bãnci sau companii private atât de tare m-au confuzat reclamele pe care şi le fac: miner de nu ştiu care (neuitând cât de important e mineritul în Chile), ortodont, o slujbã sigurã când termini. Şi rãspunsul celor care protesteazã pe pereţi:
No + lucro! O altã moştenire a dictaturii şi care a provocat începând de anul trecut manifestaţii imense care par, pentru prima datã, sã punã în chestiune cu adevãrat modelul politic impus (negociat) dupã 1990.
No + lucro! O altã moştenire a dictaturii şi care a provocat începând de anul trecut manifestaţii imense care par, pentru prima datã, sã punã în chestiune cu adevãrat modelul politic impus (negociat) dupã 1990.
De altfel când mã duceam la Villa Grimaldi: 28/8 PARO (imensa grevã naţionalã a educaţiei) a scris cu vopsea în 3 secunde pe geamul autobuzului 513 oprit în staţie în timp ce o tipã cu dinţii incredibil de albi şi ruj fucsia (extrem de popular în Santiago) cânta minunat. De altfel mi-e dor deja de cât de frumos cântau în autobuze diverşi şi diverse (mai ales canto popular dar şi altele).
Am vãzut douã piese de teatru. Prima, El Otro, piesã inspiratã de El infarto del alma al fotografei Paz Errazuriz cu un text de Diamela Eltit (una din cele mai interesante artiste/scriitoare chiliene) într-o fostã halã neîncâlzitã cu un decor aproape absent, in frig şi cu o temã provocatoare: dragostea într-un azil de nebuni, nu prea departe de realitate de altfel.
Cealaltã piesã, excelentã de aceastã datã: El taller (atelierul) la extrem de post-modernul centru cultural Gabriela Mistral despre care am mai scris. Piesa era despre atelierul organizat în propria casã de soţia agentului CIA Michael Townley (acuzat de diferite crime printre care cea a lui Letelier, fostul ambasador al lui Allende în Washington): suprarealistã, absurdã chiar, comedie horror. Excelent jucatã însã, ritmatã, fãrã falsuri, exagerarea fiind parte din poveste. Povestea era cea realã, a unor scriitori care se reuneau în acasa acestui agent dublu de naţionalitate americanã şi în al cãrui subsol au avut loc torturi. Nevasta lui îşi chema amicii scriitori şi discutau, beau, rãdeau, îşi comentau textele în timp ce în camerele alãturate alţii sufereau.
Apoi, am fost pentru a doua oarã în acest voiaj (prima datã în Recoleta din Buenos Aires lãudat de toatã lumea!) la un cimitir, la Cimitrul General pentru a vedea Monumentul Dispãruţilor despre care am şi scris într-un articol. Cimitirul pentru care m-am dat jos din metrou la staţia Cementerios! de pe linia galbenã are şi morminte pe etaje. Am vãzut nu numai monumentul dar şi mormântul Violetei Parra, chiar lângã. Pe Neruda l-au mutat recent în Isla Negra, ştiam imaginile înmormântarii sale din septembrie 1973, imediat dupã lovitura de stat când pentru prima datã oamenilor nu le-a fost fricã. Citeam însã în The Clinic cã nici moartea lui n-ar fi lipsitã de zone mari de umbrã.
Luni 27 august am fost în partea bogatã a oraşului în care am locuit dãţile trecute. Am aterizat deci în altã lume, la doar câteva cartiere mai încolo: Vitacura, care, alãturi de Las Condes, (şi în parte Providencia) sunt cele mai bogate cartiere ale Santiago. De ce? Cele mai mari galerii de artã contemporanã au aici sediile: Animal, Malborough, Isabel Aninat, Sala, Patricia Ready…Pe lângã galerii sunt bineînţeles companii strãine şi buticuri de lux. Nu are nicio legãturã cu Nunoa unde locuiesc eu şi care e de low middle class, eu stau într-o zonã cu blocuri mici cvasi-identice (gen Drumul Taberei dar cu mai puţinã verdeaţã).
Diverse:
Aglomeraţia din Santiago stricã orice chef. La metrou se fac cozi în faţa liniei galbene. Oamenii sunt cam nesimţiti adicã se urcã şi se posteazã în faţa uşii chair dacã ei coboarã la capãt, stau acolo proptiţi şi nu poţi trece de ei…se încearcã orice pentru educarea cetãţenilor dar degeaba…:abţibilduri şi afişe la metrou de tipul „cum sã ne urcãm, cum sã coborâm scãrile”, la orele de vârf când aştepţi vreo 3, 4 metrouri ca sã te poţi urca apar şi tipii în galben care fac ordine la urcare/coborâre.
Cât de drãguţi sunt oamenii: incredibil! Nu toţi e cert dar sunt aşa manifestãri spontane de ajutor, aud cã-l întrebi ceva pe şofer (şoferi care de obicei sunt extrem de nesuferiţi spre deosebire de cei din Uruguay care m-au dus şi pe gratis doar ca sã nu stau într-o zonã aiurea) şi el nu reacţioneazã şi îl ceartã dupã care îţi explicã ei ce şi cum…
Taxiurile colective, mergi cu mai mulţi şi deci mai ieftin.
