Caterina Preda -
America latină•Travel

Cordoba, Argentina (iulie 2012)

July 26, 2012 by cpreda 2,220 Comments

6 am în terminalul de autobuze. Am sosit mai devreme decât programasem adicã la 7.30 în Cordoba. De-abia m-am dezmeticit şi mã uit şi eu ce fac alţii în cafenea la ora asta! O fatã citeşte ultima carte a lui Zizek! Jesus! Un puşti se luptã cu un cub Rubyk, o doamnã îngânã cevã nemişcatã, se roagã? Cei mai mulţi îngânã cu ochii lipiţi de ecranele telefoanelor şi înnoadã un cãscat de altul.

Later – ce face lumea în biserica iezuitã: o fatã învaţã, adevãrul e cã e aproape linişte cu muzicã andinã în fundal. Un bãiat ţinând revista vândutã de „lucrãtorii strãzii” (am cumpãrat şi eu un exemplar şi încerc de atunci sã-mi aduc aminte în ce alt oraş am cumpãrat un astfel de ziar…) intrã grãbit sã se roage! în capela în care se rugau indienii şi africanii şi care era separatã de cea pentru spanioli şi criollos. Un om al strãzii doarme într-un colţ. În faţa bisericii un bãiat cântã la un aparat? rotund de metal, sunã a muzicã de înãlţat sufletul.
Muzeele din Cordoba (în afarã de cel contemporan, Caraffa care are doar expoziţii temporare mediocre) sunt o combinaţie de vechi şi nou plus nişte kitsch local: picturã de secol 19 se înghesuie cu câte vreo operã veritabilã, ca un Kosice în holul muzeului de artã al oraşului, picturã „contemporanã” adicã de secol 20 (Carlos Alonso e nelipsit din muzeele cordobeze şi adevãrul e cã e unul din cei mai buni pictori argentinieni) plus nişte artişti locali de care probabil n-a auzit decât organizatorul expoziţiei şi familia artistului şi vreo doi amici.
Cel mai bun muzeu al oraşului este muzeul memoriei care m-a fãcut sã mã cutremur nu atât prin prezentarea celulelor sau a atmosferei de chin şi torturã cât prin cele 2 camere care „înscenau” episoade din viaţa deţinuţilor şi dispãruţilor : albume fãcute de cei apropiaţi, obiecte ce le-au aparţinut şi normalitatea vieţilor lor te face sã îi simţi mai aproape de tine. Aşa mi s-a pãrut mie. Cele mai groaznice erau fotografiile celor arestaţi de mai multe ori şi ale cãror fotografii erau luate în timp ce o persoanã ţinea deasupra capului lor o barã de metal cu un numãr. În America de Nord arestaţii îşi ţin singuri numãrul, aici altcineva le ţinea numãrul şi acel cineva apare în fotografie.
E un oraş plin de librãrii pentru cã e oraşul cu una din cele mai importante universitãţi, a patra din America latinã, fondatã în 1613. Locul în care în 1919 studenţii se revoltau împotriva unui sistem care bloca accesul celor fãrã resurse economice şi care a dus la o reformã universitarã importantã şi la o mişcare politicã importantã, APRA din Peru.
Toţi turiştii sunt îmbrãcaţi la fel. Nici nu trebuie sã se apropie cã sã înceapã sã vorbeascã şi sã-i poţi recunoaşte. Poartã „haine de aventurã” din fâş sau material impermeabil sau care izoleazã termic, au ghete de aventurã, o camerã în mânã şi bineînţeles un ghid. Îl am şi eu, dar în geantã J Vedem cu toţii trasee predesenate/verificate de alţii dar mie îmi place sã mã şi pierd în oraşe. Sã cumpãr un ziar local, sã merg la un film, sã stau şi sã ma holbez la oameni la cafenele. Cei mai mulţi turişti în Buenos Aires sunt brazilieni: şi pe mine m-au luat drept braziliancã! Oricum mã întreabã constant toatã lumea de unde sunt. Vreo 2 au ştiut despre Ceaucescu (tipul de la bibliotecã ateu) şi Dracula (un poştaş prin Cordoba), restul au înţeles Alemania/Germania adicã.
Oamenii care umblã dupã gunoaie, mai ales cartoane şi care în Buenos Aires au nişte cãrucioare pãtrãţoase de 1 m pe 1 m în Cordoba au cãruţe cu cal! În Buenos Aires am vãzut familii întregi la cãutat prin gunoaie…în centru adicã, duminica. În zone mai sãrace nu m-am aventurat cã am fost sfãtuitã sã nu.
La cultura del miedo (cultura fricii). Am tot zis cã vreau sã mã uit şi eu la televizor dar în Buenos Aires nu avem, dar la hoteluri am! Regret însã cãci la televizor poţi vedea doar: crime, crime, fotbal, politicã (mai mult Scioli – guvernator al provinciei BA şi Macri – şef de guvern al BA versus Cristina sau Cristina versus Moreno – un sindicalist dizident) şi drame ale lumii mondene. De fapt Cristina se pare cã va promulga o lege în decembrie împotriva ceea ce numeşte „la cultura del miedo” adicã aceastã teamã pe care o construiesc şi întreţin media. Adevãrul e cã am observat şi eu cã pe strãzi toţi merg cu rucsacul ţinut în faţã sau cu geanta strânsã bine de tot la piept. Hoţi slavã Domnului n-am vãzut încã dar e clar cã le este întreţinutã frica din moment ce la matinal! ştirile dezbãtute erau asasinarea unei fete într-un cartier sãrac şi fuga unui criminal din închisoare…în pauze arãtau imagini de la semafor în care unei tipe îi furau geanta în timp ce unul îi spãla geamurile. Asta îmi aduce aminte de Chile. Când am fost prima datã n-am avut televizor şi mã plimbam relaxatã pe strãzi. A doua oarã am avut şi au bãgat frica în mine de mergeam şi eu speriatã pe stradã…Azi sunt obsedaţi de aniversarea morţii Evitei (26 iulie), ocazie cu care Cristina a anunţat cã vor înlocui bacnota de 100 pesos cu una care are figura ei…
Share:
Reading time: 4 min
Travel

Buenos Aires iarna/primele impresii

July 19, 2012 by cpreda 6 Comments

La prima impresie BsAs pare o combinaţie între Paris (arhitecturã de pe avenida de Mayo), Madrid (arhitecturã, atmosferã, baruri) şi New York (bulevardele imense şi strãzile paralele identice, cuadras în loc de blocks) peste care s-a adãugat nişte sos colonial (clãdiri, oameni). A doua impresie este cã pare un oraş anti-modern, nu numai vechi: haine, baruri, maşinile, autobuze, etc. Pare rãmãs în alt timp sau în alt ritm sau în altã parte.

 Lucrul astã e cert mai ales în partea veche a oraşului (Microcentro, Congreso, San Telmo, Monserrat) dar chiar şi în Palermo (mult mai şic). Metroul, similar cu cel din New York pe linia A are şi vagoane de lemn şi chiar şi scãri de lemn (ca la Londra). În centru: dominã tot felul de baruri, restaurante informale mereu populate, cafenele standardizate pe un model de început de secol 20, butice înghesuite şi strâmbe, strãzi paralele semi-identice cu magazine cu de toate, nesfârşite. În schimb în Palermo dar şi în Recoleta azi existã un aer de modernitate mai ales în zona mall-ulurilor super pline de tineri dar nu numai. Chiar şi când modernitatea este vizibilã e doar de suprafaţã, îmi pare mie la prima impresie…ca exemplu aş cita muzeele vãzute pânã acum – cele de artã – care deşi în clãdiri super-moderne (cel de artã modernã – 2 sãli – şi cel de artã latino-americanã) au un aer vechi şi provincial, asincron. Artã contemporanã încã nu am vãzut, se pregãteşte sã se deschidã un muzeu specific şi sper sã-l vãd: în septembrie.

În schimb la muzeul de artã (MNBA) artã argentinianã nu prea era, în general nu prea este prezentã în muzeele vãzute pânã acum. În schimb era un melanj de artã occidentalã, europeanã în mare parte dar de gradul 2. (ca un Van Gogh de care nici nu auzisem). Muzeul e în mare parte rezultatul unor donaţii a unor colecţii private alcãtuite din artã europeanã şi mai puţin din comenzi locale. Ce mi-a plãcut a fost arta cineticã de prin a nii 60, deja artã interactivã: apeşi pe buton şi opera intrã în mişcare, iluziile optice te ameţesc, în întunericul sãlilor zac ascunşi oamenii de la muzeu – ce muncã groaznicã sã stai în întuneric şi sã te luminezi doar când apasã vizitatorul pe buton, luminã însoţitã şi de o muzicã antrenantã…
Obsesia protestului pare dominantã în oraş: proteste spontane, ţipete sindicale, înscrisuri peste tot (pe pereţi scrişi ca niciunde altundeva cu stencils, graffiti, etc), pancarte imense reclamând de la Malvine la drepturi salariale în Plaza de Mayo. E plin peste tot mai ales de Cristina, Eva şi Che Guevara…de parcã aici istoria ar fi cunoscutã altfel.
În metrou oamenii tot cu ochii în smart-phones stau şi tot pe FB se uitã dar parcã sunt mai puţini şi telefoanele sunt mai proaste.

Mersul cu autobuzul sau „colectivo” este o aventurã: e o inghesuialã sorã cu moartea, toatã lumea se strecoarã sã-şi facã un loc, viteza e ameţitoare sau deloc şi trebuie sã fii un bun echilibrist cã sã supravieţuieşti dar cum metroul sau „el subte” (de la subteran) nu prea acoperã mare lucru, e musai!
La Boca – unde câinii poartã hãinuţe ca sã-i apere şi pe ei de vântul care bate pe strãzile pustii (în afarã de cele câteva care învãluie El Caminito, cel mai kitsck loc de pânã acum). La El Caminito îşi aruncã o fatã aproape dezbrãcatã şi cu ciorapi de plasã un crac peste tine în timp ce un el galant şi cu costum prea larg în dungi şi cu pãlãrie, o trage pe doamnã de o parte. Zâmbete largi şi îngheţate de frig şi gata amintirea. Mulţi locuitori ai cartierului poartã trening şi chicã a l’italienne sau a la Dieguito care zâmbeşte şi el de pe zidurile colorate.
Costanera, Parque de la Memoria pe malul Rio de la Plata. 5 turişti batuţi de vânt şi spaţii imense impersonale, semne ale dictaturii înşirate ca semne de circulaţie pe malul râului aproape de gardul care separã „parcul” de pescarii de duminicã. Un vânt de-ţi taie oasele, cu greu citesc semnele şi îmi imaginez feţele celor lângã ale cãror nume scrie pe zidurile lungi de marmurã, 16 ani, 19 ani, 21 de ani…În mica expoziţie se înşirã cartoanele cu chipurile dispãruţilor; cartoanele au fost imaginate de Mamele din Plaza de Mayo în 1995 pentru a demonstra cã fiii şi fiicele lor chiar au existat şi au luat premiul întãi, au avut iubit, s-au cãsãtorit, au fost la şcoalã, etc. Totul e expus într-o serie de colaje artizanale.
Vizavi, la Los Platitos (farfurioarele) e zarvã şi se mânãncã bine, de parcã în faţã ar fi doar râul, de parcã restul nici nu ar fi existat. De parcã în râu nu ar fi aruncat deţinuţii dispãruţi.
Din seria la librãrie: pe rafturi gãsim în afarã de Peron, Eva, Evita, Peron şi Eva, Peronism, Peronisme, Cristina, Cristina si peronismul etc; cele mai prezente sectiuni sunt cele despre Lenin, Trotki, Marx si Engels, Che Guevara, anarhism. No worries insa: au si fascistii ganditorii lor printre best-sellere numai ca nu ii stiu eu asa de bine 🙂

Librarul care m-a pus sã îi citesc din Eminescu şi avea dosite 2 cãrţi de Ionesco; ştia şi de Cioran. I-am recomandat sã-i citeascã pe Nichita Stãnescu şi pe Cãrtãrescu. M-a plimbat prin toatã librãria ca sã-mi arate ce credea el cã-mi trebuie neapãrat!
18 iulie
Toti portenos sunt zgribuliţi: e frig acasã, pe stradã, în majoritatea localurilor/restaurante, la bibliotecã – peste tot! Deşi miroase a gaz, gasolinã, benzinã cam peste tot.
Personaje: la Pizzeria Guerrin (din 1932) se mânãncã ori în picioare, ori la mãsuţe. Majoritatea grãbiţilor aleg în picioare. Mulţi vin singuri. Primul ce-mi atrage atenţia are cãşti în urechi, se uitã fix în peretele cu pãtrãţele alb-roşii. Taie atent încã o bucãţicã, verificã geanta dintre picioare. În 2 minute-i gata.
Urmãtorii sunt 2: un bãtrânel cu palton mare bej şi un tânãr (nepot sau amant?) cu o canadianã prea lungã şi care pare de femeie, cu tenişi de skater şi o pãlãrie şuie, un tricou bombastic completeazã ţinuta aiurea complet şi care nu se asorteazã dar deloc cu cea a moşului. Tânãrului îi e foame şi cam mãnâncã şi porţia bãtrânelului care nu prea se împotriveşte.
Asearã la Cervantes II, tipul grãsuţ de lângã mine are un sifonaş mic cu capac verde şi o husã împãtrãţitã oranj din care-şi pune câte puţin în micul pahar de vin alb. Din geantã scoate tãieturi din ziare pe care le citeşte tacticos; dupã care continuã cu un manual ingineresc. Chelnerii sunt îmbrãcaţi cu vestã şi papion dar ţinutele cred cã dateazã de câteva zeci de ani bune. Dar astã e parfumul de Buenos Aires: vechi, decãzut, lemn, chelneri plictisiţi.
Sunt dependentã deja de café con leche & mezzalunas şi de orice cu dulce de leche (o chestie dulce maronie fãcutã din lapte caramelizat) care este mai mult decât gustoasã.
Termosul cu apã caldã + cana personalizatã de mate (un ceai foarte amar pe care îl tot zdrobesc într-o canã de lemn sau metal) este accesoriul obligatoriu şi la orice vârstã.
Grevã şi pe strãzi e plin de gunoaie iar metroul vine mai rar şi e atât de plin încât te împinge o tanti care închide şi uşa cu o manivelã (pe linia cu care circul eu şi care are vagoane cu interiorul de lemn, cu oglinzi şi pare de început de secol).

Reclamã la stop: 2 tipi ţin pe mâini nişte panouri cât ei şi când se pune roşu la semafor ies pe zebrã dar doar pânã la jumãtate, ţin panoul câteva zeci de secunde în faţa şoferilor şi se întorc la locul lor. La fiecare stop la fel. Nu traverseazã niciodatã. Nu schimbã locul.

Share:
Reading time: 7 min
Travel

Lexington, Kentucky sau capitala calutilor

October 17, 2011 by cpreda 7,580 Comments
Am fost in Lexington pentru aproape o saptamana in octombrie pentru a participa la conferinta Social Theory Politics & the Arts. Din 1974 tipii astia se ocupa si de arta si politica si vroiam sa particip si eu la una din intalnirile lor.
In prima zi am zis sa descopar orasul si ce are de oferit. Din pacate am uitat sa imi iau cu mine un adaptor pentru prizele americane asa ca prima plimbare am facut-o in acest scop. Uitand ca milele sunt mai lungi decat km nostrii cand mi s-a zis “sigur la Lafayette mall” gasesti si nu e decat la 1.5 mile departare (de neconceput sa nu am masina mi-a zis receptionera cand i-am povestit cum am mers pe jos) am pornit voios. Eram singura care mergea pe jos si nici autobuzul nu m-a interesat. Cartierul era o succesiune de cladiri universitare (University of Kentucky sau UK ), medicale (e un mare centru universitar medical) si diverse (fast food, shopping areas etc). 
La un moment dat, dupa vreo 45 de minute de mers, a disparut trotuarul si deci nu mai aveam cum sa-mi urmez planul asa ca am fost nevoita sa iau autobuzul pe care il folosesc doar cei mai saraci. Mallul era imens e drept dar foarte putini cumparatori, mai mult oameni veniti la pranz (la food court). Mancarea de fast food era de nemancat si totul era mult mai dulce plus ca totul era in cantitati mult mai mari.
Seara am plecat sa descopar si “downtown” tot pe jos caci autobuzul promis nu a aparut de fapt…iarasi practic niciun pieton, am parcurs drumul pana in centru trecand pe langa nenumarate cladiri medicale (un spital imens nou cu o sectie de urgenta stralucitoare si foarte atipic pentru noi, la 50 de m de iesiri grupulete de oameni fumand…) si universitare (campusul UK in care a fost si conferinta mea). Downtown era pustiu! si cam dezolant cu Rupp Arena (arena mai ales sportiva unde se tin meciurile de basket) drept punct central. Sportul pare si el omniprezent: stadionul de baseball, toate insemnele peste tot, etc. In centru am vazut si anuntul pentru Transylvania University care m-a facut sa pufnesc in ras dar se pare ca nu are nicio legatura cu Ro ci cu semnificatia numelui in latina “dincolo de padure”. Am mancat iarasi fastfood intr-un bar in care se transmitea meciul de baseball…
In a doua zi ne-au propus 2 vizite ghidate de organizatori. Ploua cu galeata si noi mergeam sa vedem fermele de cai, unul din lucrurile pentru care e celebra zona. Asa ca am inceput cu fabrica de bourbon care a durat foaaaarte mult, ni s-a explicat totul in detaliu dar eu nu am urmarit caci nu-mi place deloc bourbon-ul si mirosea ingrozitor peste tot, ori a bautura ori a fermentatie, parte din lungul proces…Ni s-au oferit si bomboane cu bourbon pe langa alcool pur pe care doar l-am gustat. Puteam sa-mi cumpar si un fel de sos de salata din bourbon 😀 Apoi am mers printre fermele de caluti, siruri nesfarsite de campuri verzi verzi si mai verzi dupa ploaie, cu garduri nu albe toate ci mai ales negre si case rasfirate ici colo. Nicaieri niciun om. Din cand in cand si multi caluti. A fost foarte frumos. Printre ferme era si un orasel foarte mic cu case vechi foarte colorate dar iarasi fara tipenie de om…Am mancat undeva in padure la un local cu cele mai bune sandwich-uri din county si chiar erau! desert am avut home-made cookies, miam. La intoarcere ne-am oprit si la unele dintre marile centre unde se organizeaza competitiile de cai si unde se afla si multi dintre caii campioni. Si aici a fost extrem de frumos caci am vazut atatea rase de cai cum habar nu aveam ca exista! Dupa-amiaza am fost la serata de deschidere la un centru de arta local unde se adunasera cativa dintre participanti asa ca am ascultat niste funky music, ciocnit iarasi niste bourbon caci de baut nici vorba….happy vibe si very nice people, multi grad students.
Prima zi de conferinta a inceput dinamic adica am mers pe jos “cu grupul” vreo jumatate de ora de la inn si pana la cladirea din campus unde se tineau intalnirile. Conferinta a fost foarte interdisciplinara, cu multe domenii adunate la un loc desi cu un focus pe arts management si pe cazul american. Prezentarea mea a fost primita foarte bine, poate si din cauza imaginilor incluse (am vorbit despre tema conferintei, changes and continuities aplicata cazului romanesc, inclusiv artistilor romani). A fost foarte interesanta toata experienta si din nou mi-a placut tare America chiar si cea “profunda” 🙂
Share:
Reading time: 3 min
America latină•Travel

Havana mi amor

September 20, 2011 by cpreda 8 Comments


10 septembrie 2011
Primele impresii: câtã sãrãcie! Afişe de propagandã cu si podemos! Şi faţa lui Che peste tot şi da e adevãrat nicio reclamã!
Sãrãcie cruntã, lucie în centru cel puţin. Eu stau într-o casa particular în Habana Vieja care e doar parţial restaurat prin iniţiativa unui om (el historiador de la ciudad) şi cu ajutorul Unesco sau al altor ţãri dar nu cu ajutor cubanez.
O cãldurã de simţi cã te topeşti, o armatã de oameni care te agaţã pe stradã, constant, repetitiv auzi hello/hola where’ you from? Bonita, linda, preciosa, reina, beautiful lady, taxi ? dar de multe dãţi e doar o introducere ca sã porţi o conversaţie însoţitã şi de diferite oferte ce includ mariajul (pentru vizã).
Sunt şi oameni care te întreabã dacã ai adus şi tu un sãpun, caramele…
Magazine cu „de toate” în moneda pentru turişti adicã CUC (1 CUC = 24 CUP moneda naţionalã, 1 CUC = 0.70 EURO) cum erau la noi în anii 90, gãseşti de la detergent la chiloţi sau poate, dacã ai dat lovitura adicã ţi-au trimis rudele de la Miami dolarei, un televizor plat!
Dansatoarea Yamaya îmbrãcatã în albastru de la Casa de Africa care dansa de parcã era posedatã, oricum dansul pare cã îi stãpâneşte pe cei mai mulţi.
Toţi au câte un mic prosopel, culoarea variazã, cu care se şterg discret de transpiraţia care ţi se scurge şiroaie constant. Cu cât eşti mai şmecher cu atât ai un prosopel mai şic! Se vând pe stradã deci eşti mereu asigurat,
Femeia cu mustaţã e la mare preţ, vezi vânzãtoarea de bilete de la Gran Teatro care pãrea cã şi-o şi tunde!
Majoritatea muzeelor din Habana Vieja sunt în foste case coloniale superbe şi au intrarea gratuitã acum, para el pueblo!
11 septembrie
Museo de la Revolucion, panteonul revoluţiei socialiste în fostul palat prezidenţial délabré; azi cele mai frumoase sãli mi se par cele ce ţin de viaţa pre-revoluţionarã…Sala oglinzilor, sala aurie, biroul prezidenţial (al tiranului Batista ultimul). Cel mai sinistru este memorialul Granma adicã barca celebrissimã cu care s-au întors revoluţionarii din Mexic când au început lupta eroicã din Sierra Maestra şi care este pãzitã de soldaţi insolaţi. În jurul ei sunt alte mostre de echipaj eroic care pare anacronic total…avioane, maşini folosite de revoluţionari şi construite din nimic! inclusiv un lansator de rachete….
9 CUC museo, 2 Coca Cola
Pictura modernã în Cuba e oribilã, chiar şi maaaarele Wilfredo Lam cu care se laudã. Raul Martinez de reţinut, plus alţi artişti contemporani dar nu pot face poze decât pe furiş cã astã e patrimoniul cubanez mi se spune savant de cãtre o paznicã… Paznicele de la muzeul de artã care era practic gol cu excepţia unor turişti rãtãciţi urlau una la alta întrebându-se despre cum le-a plãcut finalul telenovelei braziliene de cu searã la care se uitase şi mama gazdei mele, inutil de precizat cã finalul a dezamãgit o ţarã întreagã! Ana Maria, una din dnele care o ajutau pe Lourdes, gazda mea, cu bucãtãria şi altele mi-a spus cã pentru novele de alt tip (decât cele braziliene sau cubaneze transmise de canalele oficiale, în numãr de 5) se închiriazã ilegal semnal furat prin satelit de la hoteluri sau strãinezi bogaţi; 10 CUC pe lunã/sãptãmânã, am uitat dar oricum o avere.
Internet absent, preţ prohibitiv = 6 CUC ora! Într-o cãmãruţã ascunsã, întunecoasã la Hotel Florida pe acoperiş….
Apa la baie nu prea e în Habana, sunt însã dne foarte drãguţe care vin şi îţi toarnã cu sticla, în wc se toarnã cu gãleata. Hârtia igienicã ţi se dã şi ea în mânuţã la intrare ca la noi.
Turismul sexual e în floare şi acoperã toate variantele: dne cu tineri promiţãtori, domni cu tinere sau mai puţin tinere, uneori prea tinere…..:( sau chiar dni cu baieţi, copii adicã !!!
Prima activitate culturalã: Teatrul Mella în Vedado (cartier nou, modern la vremea lui) pentru nişte balet, director Alicia Alonso (celebra întemeietoare a şcolii de balet revoluţionar, încã în viaţã!). La teatru, etc se merge cu cel puţin o orã înainte! Cãnd se deschide şi casa de bilete şi dacã e un spectacol bun se face o coadãaaaaa. De altfel cubanezii au coada în sânge, când ajungi undeva, staţie de autobuz, magazin, teatru, gogoşi (churros) întrebi cine e ultimul şi când îţi vine timpul te prezinţi în spatele cui trebuie. Moda havanezã include tocurile cui pe care toate fetele se preumblã, maieuri cât mai strânse, mulate bine de tot, nu stricã nici nişte bermude de obicei şi ele mulate. Nu conteazã cât de grãsuţã eşti trebuie sã fie totul mulat, altfel nu eşti şic. Stilul se defineşte şi cu ajutorul unor culori cât mai ţipãtoare, la mâini multe brãţãri de aur care sã zãngãne, cercei imenşi, evantaie, cocuri.
Baletul în sine mi-a plãcut, unele imagini, pasaje extrem de mult dar se aplauda frenetic, bravo! bravo! dupã fiecare „numãr”, semn cã ori sunt foarte mândri de artiştii lor, ori se bucurã tare cã au venit la teatru.
Taximetristul mi-a cerut sã îi fac invitaţie în America sau mãcar sã-l iau de bãrbat cã îşi plãteşte singur drumul.
12 septembrie
La Real Fabrica Partagas unde se fac cele mai bune trabucuri n-am putut sã fac nicio pozã din pãcate cãci s-au plâns los trabajadores sãtui probabil de paparazzi amatori. Cel mai tare era tipul care, pe o scenã în mijlocul sãlii pline ochi de tineri în tricouri roşii învârtind foile de tutun, le citea ziarul dimineaţa, iar dupã-amiaza citea timp de 45 de minute dintr-un roman; din boxe se auzeau însã vorbe indescifrabile.
Cuba e ruptã de lume, habar n-am ce se mai întâmplã de când am venit. Nu sunt chioşcuri de ziare, doar bãtrânei care vând unul din cele 2 cotidiene oficiale: Granma sau Juventud Rebelde.
Fiesta de Santeria de la vecini.
Cãţeii vagabonzi cei mai rãpciugoşi din lume L slabi morţi, nespãlaţi, trişti, bolnavi….
13 septembrie
Playas del Este, ce peisaje superbe, ce apã azul, turquesa de nu-mi mai venea sã plec deşi ardea soarele de simţeam cã mã prãjesc, deşi am stat doar sub umbrelã. Dar ce de turism sexual nene, în toate formele, la mal de apã, în apã, pe plajã, bleaks
Seara în Plaza de la Catedral: profesorul de salsa şi la negra în rochie de catifea roşie mulatã pe formele sale pronunţate amândoi nemişcaţi aşteptând la colţ un client, una monedita în timp ce formaţia de la El Patio cântã prost Yesterday…El e negru tuciuriu, cu un tricou galben cu bretele, barbã albã studiatã, bascã de Che, trabuc luuuung. Pe lângã ei o vãnzãtoare de….se mişcã imediat cum aude muzica.
14 septembrie
Senzaţia de cãlãtorie în timp e din ce în ce mai pregantã – lucruri din alte decenii (maşinile, hainele, etc), oamenii, tot.
Cuba pare a fi trecut prin de-modernizare, s-a întors spre pre-modernitate, oamenii se descurcã oricum deci nu-i nevoie de schimbare. Deschizând mici supape regimul (de când cu Raul în 2006) a reuşit sã rãmânã. Vezi şi discursul multora, sunt multe lucruri de criticat, dar regimul are şi aspecte pozitive…
La Universitate, Facultatea de Drept puţea a WC-ul de la subsol încã de la intrare…fetele de acolo nu mai pãreau deranjate de jegul oribil…
Tot la Universitate în mica piaţetã super frumoasã printre vegetaţia tropicalã spctaculoasã era expus un tanc! capturat de la tiranul (Batista) în Santa Clara.
La UNEAC (uniunea artiştilor) nu am putut vedea concertul în onoarea lui Bola de Nieve (trebuia sã fie şi Omara Portuando) cãci în locul artiştilor anunţaţi a apãrut Danny Glover! cu preşedintele Adunãrii Naţionale Ricardo Alarcon, preşedintele UNEAC + un cineast necunoscut. Ce încântat era Glover de revoluţie pe care a numit-o evoluţie (eu aş zice involuţie dar na…) şi ce disperaţi erau ei sã-l pozeze, sã se pozeze cu el, sã-l filmeze, sã-l pupe, sã-l….mãcar am vãzut un mini-concert Yoruba cu dansatori iarãşi parcã posedaţi. Am încercat un concert de pian la Biserica Sf Francisc alãturi de babele şic din cartier. A fost moyen.
Cel mai bun desert: churros + 2 limonade
Mi-e clar comunism=mizerie adicã unde e evoluţia mai exact? Sã nu ai apã la WC sau ca sã te speli, sã nu gãseşti de mâncare sau sã trãieşti rupt de lumea care te înconjoarã dar care nu gândeşte ca tine? Tot imperialismul e de vinã cã nu e apã?
Gazdele mele ori sunt spãlate pe creier ori nu au voie sã vorbeascã de rãu regimul în faţa turiştilor (plãtesc o taxã destul de mare lunarã chit cã au turişti sau nu).
Program TV: dupã nişte ştiri despre producţie şi altele la fel de palpitante, program umoristic cu glume cu dublu înţeles, foarte critice (zice Lourdes)! Iar în loc de publicitate propagandã por los 5 (cei 5 arestaţi în SUA fiind acuzaţi de spionaj, negat de autoritãţile cubaneze care îi cer lui Obama eliberarea lor), clipuri educaţionale (contra auto-meducaţiei, pentru consultarea din timp a bolilor de inimã, pro regulile de comportament în societate! pentru concertele aniversare UNEAC). Începe novela cubanezã, mã duc sã mai citesc din Carpentier care-mi descrie Cuba de dinainte de 59.
15 septembrie – la Vinales
Pe autostradã nu prea erau maşini iar la ţarã mai mult cãruţe trase de cai, la câmp boi. Se pare cã un litru de benzinã e 1 CUC (alte tipuri chiar mai mult) şi salariul mediu 10 CUC.
Am mâncat de la un vânzãtor de pe marginea drumului: ananasul cel mai dulce, carambolos (nişte fructe acrişoare, mici şi galbene), nucã de cocos…La peşterã am bãut fruct din trestie de zahãr cam pãstos însã.
Tot turul la Vinales a fost cam turistic din pãcate dar peisajele erau superbe, mai ales vederea asupra vãii de la mirador. La fabrica de rom, la peşterã, la restaurantul de lângã „El mural de la prehistoria” (o glumã, era de fapt fãcut dupã revoluţie de un „elev” al lui Diego Rivera…).
Şi la ţarã mi s-a pãrut cã era o sãrãcie cruntã şi parcã era rãmas totul în alt secol. Cea mai tare era sala de televiziune pentru ţãranii din zonele în care nu era electricitate şi care, potrivit extrem de energeticuluui ghid Arturo trãiesc ca în sec 16. Am vãzut şi animale care par din alte timpuri, bivolul de apã (?) mai ales dar şi un alt tip de bivol alb cu guşã.
La internet mã uit la Facebook şi mi se pare din cu totul alt film. Time-travelling.
Fumigarea caselor împotriva ţânţarilor (şi a bolii dengue) e horror şi se fãcea peste tot…
Comunismul e clar o mizerie dar parcã relaţiile între oameni sunt altele, parcã sunt mai calzi, mai „umani” poate şi din cauzã cã lipsesc obiectele, lucrurile dar şi pentru cã trebuie sã te descurci şi deci ai nevoie de ceilalţi. Ai nevoie de ajutor pentru orice – totul se reparã aici. Rigoberto soţul lui Lourdes îmi spune cã aici lucrurile nu se aruncã, de ex. pãtuţul de copil care are 56 de ani! Şi a fost folosit de toatã familia. Plus toate scenele stradale în care diverşi reparau tot felul de chestii de la maşinile tipice din anii 50 la pantofi, haine, etc
Sacoşele de rafie albite omniprezente, goana lui Lourdes pe la pieţele din jur pentru a gãsi de mâncare cât mai bun (mai ales fructele pentru micul meu dejun copios cu ananas, banane, mango delicios, pepene, dar fãrã papaya – fruta bomba în Cuba şi fãrã guayaba care nu mi-a plãcut deloc dar din care se fac de toate în Cuba!)
Dupã hyper-civilizaţia şi bogãţia din Norvegia m-am teleportat în mizeria, sãrãcia, dar şi cãldura umanã de aici. Mã tot gândesc la penuria de aici versus societatea de consum dementã în care trãim, undeva la mijloc ar fi cel mai bine.
La televizor nicio vorbã despre cutremurul de care aflu din smsuri de acasã, toţi mã cred nebunã. A doua zi apare în ziar deci e adevãrat J nu eram nebunã pânã la urmã J
La televizor anunţ pentru curãţenia generalã din 20-25 septembrie întreb dacã e obligatorie dar mi se spune cã nu, doar pentru cei din comitet (de apãrare a revoluţiei? – astea sunt peste tot, sunt un fel de organizaţie de masã mult mai amplã decât partidul de fapt).
16 septembrie
Teatro Brecht: Color de agosto sau el beso prohibido, 2 tinere se sãrutã pe scenã (vezi cãsãtoria între un transexual şi iubitul sãu de ziua lui Fidel acum o lunã) şi comenteazã cum ar fi cãsãtoria dintre 2 mirese. „No he pintado en 4 anos, no he amado en 8”. A fi gay e ok acum în Cuba.
La coadã la bilete erau şi tineri cu mai multe resurse (toţi aveau tel mobile), cu haine mai şic, etc.
Între coadã şi piesã am mâncat o pizza de la un nene care mi-a ghicit numele şi care-mi zice cã în comunism poţi avea iniţiativã privatã. Iatã cum supravieţuieşte regimul deschizând mici supape de iluzorie libertate. Pãi ce în democraţie e libertate? Cã dacã te exprimi liber vine cu tunul de apã peste tine, da dar e doar apã…
La librãrie oferta e limitatã (vezi şi poze) dar cãrţile sunt extrem de ieftine, cel mai mult dau pe o revistã de artã, 20 CUP (adicã mai puţin de un euro), dar un volum costã cam 4-7 CUP. Eu mi-am luat BD cu viaţa eroicã a lui Fidel, învãţãmintele lui Che pentru copii, carte de colorat cu eroii revoluţionari, dar şi un volum despre tranziţia simbolicã de la Coroana spaniolã la administraţia americanã (1898-1902) care pare decent.
17 septembrie
La teatru Brecht din nou ca sã vãd Cuatro menos. La coada interminabilã (deşi azi am venit cu o orã şi jumãtate mai devreme!) apare un nene care zice cã nu prea mai sunt bilete, dar cã mai sunt alte piese, etc Stau eu ce stau şi mã duc sã întreb dacã mai sunt sau nu bilete ca sã ştiu ce fac şi nenea mã întreabã cam pe unde la coadã sunt, îi arãt, zice a da mai sunt dar câţi sunteţi, una zic. Mã întorc la coadã cuminte şi dupã câteva minute apare nenea care îmi face semn sã vin dupã el, mã duc şi intrãm în teatru prin puhoiul de lume deja gata sã intre, din mers îmi zice cã el e directorul teatrului Brecht, mã duce în biroul lui şi îmi vinde (pe sub mânã) un bilet la acelaşi preţ ca la casã (5 CUC pt turişti 10 CUP pentru cubanezi)! Foarte tare!Îi mulţumesc şi mã întorc la amicul de la bar cãruia îi cedasem jumãtate din pizza mea de cu searã aşa cã mai stãm de vorbã. Vânzãtorul de alune mut care încearcã sã mã convingã sã cumpãr gesticulând!
La piesã se intrã cu cel puţin jumãtate de orã înainte şi apoi se stã, se discutã, cred cã aspectul social e şi el fundamental. Foarte mulţi tineri şi foarte tineri. Se aduc scaune în plus, se stã pe toate scãrile, pe jos.
Piesa a fost wow! Totul deschis, sistemul care nu merge, e ineficient (los jovenes ministros de 70 anos), criza de locuinţe (în general mai multe generaţii locuiesc în aceeaşi casã deci noile familii nu au pic de intimitate), imigraţia ca unicã soluţie în faţa lipsei de speranţã (singura mea şansã e sã se îndrãgosteascã un strãin de mine? zice tânãra din piesã), criza de maternitate (eu am vãzut cred în total 3 gravide şi vreo 4 bebeluşi), me ahogo (mã sufoc) repetat obsesiv, aplauze frenetice, rãsete speriate totuşi. Nu mã aşteptam la aşa ceva. Trebuie sa regândesc percepţia noastrã asupra acestui regim muribund?
Întrebarea de bazã dupã aceastã searã este normalitatea anormalitãţii, viaţa într-un regim dictatorial. Nu este aşa cum o vedem noi a posteriori. În Cuba se poate spune orice? sau teatrul e una din supape cãci are public restrâns (deşi…cam 1000 vãd piesa într-un weekend).
Taximetristul Israel care nu prea vroia sã vorbeascã şi nu mã credea despre piesã.
18 septembrie
Callejon de Hamel – o stradã cu desene murale şi rumba pentru turişti, santeria şi magie albã + harassment la maxim. Japoneza cu pãr lung roşcat, colanţi negri maţi şi cizme cu toc care danseazã o rumba de rãmân babele savante cu gura cãscatã.
Pe stradã de lângã – bãtrâni care vând nimicuri: pungi, super-glue (totul se reparã, lipeşte)
Tipa cu bigudiuri imense înfãşurate cu un batic care linge o îngheţatã placid pe Calle Obispo, un fel de stradã principalã, comerciãlã în Habana Vieja.
Poza cu Lourdes, Rigoberto şi mama şi la aeroport cu mineeee. Lourdes îmi spune cã plec luându-i un pedazo de su corazon, Rigoberto le spune turiştilor polonezi veniţi cu o searã înainte cã eu sunt their baby J
În aeroport la Paris, alţi oameni toţi cu cutii de tot felul în care se uitã constant. Nu se mai uitã unii la alţii, nu au chef sã converseze cu cei de lângã ei ca la Havana. Eu mi-am uitat telefonul la Lourdes care, aflu dupã, a sunat la aeroport dupã mine J

Share:
Reading time: 15 min
Travel

America, prima intalnire

November 8, 2009 by cpreda 1,281 Comments


America la prima noastra intalnire m-a fascinat. s-a prezentat extrem de bine. asteptarile mele erau extrem de mari si nu cred ca a vrut sa ma dezamageasca. am fost, timp de 14 zile aproape, ca turistul cel nesuferit care se entuziasmeaza la orice vede; constant ziceam “wow. wow. wow” cu riscul de a deveni enervanta pentru cei din jur dar nici ca mi-a pasat!
am inceput frumosul periplu la Princeton unde am fost la o conferinta despre insemnatatea anului 1989 din perspectiva globala (desi cu o pronuntata prezenta poloneza, in frunte cu Adam Michnik, extrem de volubil si de..simpatic). Princeton, orasel universitar este fermecator. Acolo toamna parea cea mai dulce, imaginile de mai sus spun totul. Pot sa adaug ca erau veverite peste tot ceea ce facea totul si mai de poveste. Campusul parea locul perfect pentru studiu. Totul iti era asigurat cu singura conditie sa iti vezi de treaba si adevarul este ca nu prea am dificultati in a ma imagina studiind acolo pentru o perioada…
Conferinta a fost extrem de interesanta mai ales ca, persoanele alese pentru a comenta prezentarile au facut la randul lor “lectures” acordand o atentie deosebita lucrarilor (pe care eu n-am mai vazut-o la nicio alta conferinta la care am participat), apoi pentru ca participantii erau printre cei mai cunoscuti istorici ai Europei comuniste si post-comuniste…
In primele dimineti ziua a inceput cu breakfast la un bar/local. Prima experienta a fost dezastruoasa dar eu tot nu mi-am sters zambetul de pe buze. am mancat cele mai horor clatite a l’americaine (motiv pentru care zilele urmatoare nici nu am mai riscat sa comand in alta parte:) si am baut cea mai proasta cafea, motiv pentru care am privilegiat apoi Starbucks ce are statut de quasi-religie (e o cafenea la aproape fiecare colt de strada iar americanul pare sa aiba drept accesorii esentiale: i-Phone intr-o mana si paharul de carton in cealalta). Zilele au continuat cu prezentari presarate de discutii care mai de care mai interesante si s-au sfarsit cu cina tot in colectiv ori la Prospect house, ori la Wilson Center. Am cunoscut acolo si un cercetator roman care preda economie politica si lucreaza pe politicile FMI (si in AL), mi-a dat de altfel si ultima sa carte ce include Ro si e pe birou, ma asteapta.
Am facut de altfel greseala de a intra in libraria din Princeton. Nu e decat una, pe strada principala dar e “maricica” si are cam tot ce ai nevoie/ Regret si acum 3 carti la care am renuntat, preferand vreo alte 6..Am gasit niste carti excelente despre subeictul meu aplicat la Iugoslavia si Argentina, plus o carte despre gestionarea memoriei in Chile. ma asteapta si ele.
Duminica am ramas in Princeton (conferinta luand sfarsit sambata) si am avut ocazia sa vad oraselul prinzand viata. In timpul saptamanii nu prea am iesit ziua in oras, fiind pana seara la conferinta. Duminica parea ca toti cetatenii erau pe strada principala din Princeton, era si un soare genial ce-i drept. M-am plimbat pana am simtit ca ma lasa picioarele si am vazut, trecand de centrul foarte mic cateva strazi cu case frumoase (parca scoase dintr-un film) dar in care nu parea sa fie picior de om. Majoritatea aveau usile la garaj deschise si uneori si usa de la casa. Mi s-a accentuat sentimentul de “loc in care pare ca nu ti se poate intampla nimic”. Pietoni nu prea erau daca paraseai “centrul” dar erau masini destul de multe; distantele chiar sunt altele in America totul fiind cu mult mai mare..si da uneori nu mai era trotuar :))
Luni dimineata am plecat voios spre New York, orasul pe care imi doream de atata timp sa-l vad. Il zarisem deja in drum spre Princeton (ne-au luat de la aeroport si a fost cam lung drumul, in jur de 2 ore). Cu trenul, care m-a lasat la Penn Station am facut mai putin de 2 ore. Ce am vazut pe geam (adica New Jersey) nu prea m-a impresionat..asa ca am sa continui direct cu povestea NY
Prima zi de plimbare m-a dus in Times Square unde am intrebat un politist cum sa ajung in TS la care el mi-a zis “this is it!” tare, dar chiar aveam alta preimagine …am continuat glorios pana am ajuns la Central Park, moment de prelungite wow-wow-wow caci locul este extrem de frumos. CP ocupa cam o patrime din insula Manhattan si adevarul e ca e ca o oaza in nebunia de betonsticlasiotel
Am stat cred ca cel putin o ora pe o banca pe aleea celebrissima pe care o cunosteam deja din atatea filme. Adevarul este ca New Yorkul ti se pare familiar daca ai crescut cu o educatie filmica made in Hollywood

to be continued…

Share:
Reading time: 3 min
Travel

impresii de la Lisabona

April 21, 2009 by cpreda 4 Comments


am fost o saptamana la Lisabona la conferinta ECPR la un panel despre societate civila in regimuri autoritare cu un focus in mod special pe Orientul Mijlociu si Nordul Africii. A fost foarte interesant si in sfarsit mi-a revenit cheful de cercetare! 🙂
dar nu despre asta vreau sa scriu. vreau sa notez cateva impresii pe care mi le-a lasat orasul.
imi doream de mai mult timp sa ajung la Lisabona. mult mai specific dupa ce am vazut filmul Piedras care se termina cu imagini din Lisabona in care una din protagoniste alege sa stea. Lisabona a devenit atunci sinonima cu libertatea. si cu soarele si oceanul (in ignoranta mea nu stiam de raul ce o scalda pe Lisabona si eram convinsa ca e oceanul!)
acestea fiind spuse. am ajuns lunea trecuta acolo si ploua. si nu prea s-a oprit ploaia toata saptamana. din poze nu-ti dai seama caci duminica a fost cel mai frumos soare! si asa a fost si vineri dupa-amiaza cand am avut liber de la workshop. cu alte cuvinte, asteptarile mai ales bazate pe fictiuni filmice nu trebuie luate de bune, asa cum fac eu…

in primul rand la Lisabona totul e ieftin si asta nu inceteaza sa te surprinda pana la sfarsit. am mancat dulciuri foarte bune, ceva cu nata mi-a placut cel mai mult (nu pot retine nimic in portugheza desi partial inteleg date fiind celelalte limbi latine din palmares). Peste tot, dar chiar peste tot era o Pastelaria, un fel de cafenea-cofetarie cu dulciuri de tot felul, unul mai zaharos ca altul
apoi toti lisbetanii par sa aiba o umbrela mare, din acelea cu care se plimba in general mosulicii placizi. ei bine, Lisabona parea sa fie orasul oamenilor de tot felul inarmati cu umbreloiul de rigoare. M-am gandit sa nu fi fost o promotie ceva…desi la cum ploua poate ca nu era de mirare!

mi-e deja dor cafenelele din Lisboa. e ceva cu a sta in cafenea intr-un oras strain. sa urmaresti forfota si mica agitatie si in acelasi timp sa-ti zboare gandul asa cum in propria tara, in obisnuitele cafenele parca nu mai ai timp sa o faci. sa scrii vederi! sorbind din cafe latte (nu pot retine nimic in portugheza…)

am mancat aproape mereu in restaurantele mici mici de tot (cantinha); incapeau fix 5 sau 6 mese dar nu in stilul parizian ci asa cu un aer mai de sufragerie in care ai intrat din greseala si nu vrei sa deranjezi. felul principal, preferat, era pestele (bacalao la micul dejun, pranz si seara!:-) gatit la gratar si cu legume pregatite in aburi…miam miam.

apoi mi-a placut orasul de sus, mai ales de sus. de pe dealuri sau de la castel, sau de la punctul de pozat sus langa liftul Santa Justa.

la Lisabona metroul vine invers. l-am folosit in fiecare zi pentru a ajunge la universitatea care gazduia conferinta plus ca era util cu ploicicile zilnice. un neamt de la panel spunea ca e din cauza ca metroul a fost adus de la Londra (recunostea el vagoanele!) eu nu pot confirma sau infirma dar pot mentiona ca era bizar. ma uitam mereu gresit…nu mi-a placut ca nu era metrou pana la Belem (partea cu manastirea Ieronimilor si turnul Belem) si deci trebuia sa fac pana acolo 2 ore cu alte autobuze si distractii rutiere si nu m-am mai dus. dar trebuie sa mai am ceva de descoperit si data viitoare. caci sigur ma intorc la Lisabona. trebuie sa ajung si la Sintra. neaparat!
acestea fiind zise, recomand Lisabona pentru poezia ce pluteste in aer, pentru strazile pietruite, albe de la ploaie. si chiar si ploaia acum ca stau si ma gandesc era simpatica 🙂

Share:
Reading time: 3 min
Travel

no travelling in 2008…

December 19, 2008 by cpreda No Comments

a very bad year for my travels…except for the 5 months I spent in Paris and the only one! trip to Brux I made during that stay I have not seen in 2008 any new place (i.e. country or at least city!). The phd is to blame…BUT I intend to recuperate my lost trips in 2009 which hopefully will turn out to be a better year from all the imaginable points of view 🙂 2008 is soon gone and I can’t say I regret it as it was quite a bad year for me.
19 december 2008

Share:
Reading time: 1 min
Travel

Roma mia (pt ca acolo a inceput calatoria)

September 17, 2008 by cpreda 4 Comments


este timpul acela din an in care mi-e poate cel mai dor de Roma. ca de fiecare data ma resemnez. stiu ca nu pot merge inca acolo senina. am mai incercat si anul trecut pentru o dupa-amiaza, in drum spre Pisa. aman deci. ma pricep la asta. dar mi-e tare dor de Roma, de mine si ceilalti la Roma demult deja. de strazi numai de noi stiute, de pizza cea buna de pe Corso (nu cea turistica la care e imbulzeala), de inghetata de langa Fontana di Trevi, cea din stanga cum te uiti la fantana dinspre biserica, de un hamburgher la MCul de la Pantheon, de o bere in Trastevere. de filme pe inserat, de rasete in bucataria tuturor conflictelor, de escapade de weekend in italia devenita tara de poveste din cauza ta. mi-e dor de mers cu tramvaiul la scoala (nu-i mai stiu numarul..19 mergea la Risorgimento, dar celalalt?) cu castile de la walkmanul cu caseta cu Nelly in urechi si cu ochii lipiti de geam. pe rand le vad defiland pe toate
mi-e dor de privelistea de deasupra Pza di Spania intr-o seara de mai chiar inainte…
mi-e dor de atunci
mi-e dor de roma asa cum mi-e dor sa mai simt ca in fata mea se asterne totul

Share:
Reading time: 1 min
Travel

Paris again

April 29, 2008 by cpreda 8 Comments

Share:
Reading time: 1 min
Travel

Pisa

September 9, 2007 by cpreda 77 Comments

Share:
Reading time: 1 min
Page 3 of 6« First...2345...Last »

Categories