Am ajuns la Sucre zburând timp de 30 de minute de la Santa Cruz. Mi se spusese cã aterizarea în Sucre, printre munți e impresionantã şi aşa a fost!
Sucre e oraşul cu 4 nume: Charcas – pânã în 1538, La Plata (1538-1776) ca parte din Viceregalitatea Peru, Chuquisaca (Viceregalitatea Rio de la Plata 1776-1825) şi Sucre din 1825 în onoarea eliberatorului venezuelean Antonio Jose de Sucre. Oraşul alb peruan, Arequipa mi-a plãcut cel mai tare. La fel, oraşul alb bolivian, Sucre e cel mai frumos! Sucre este însã cu adevãrat majoritar albã, ceea ce nu prea era adevãrat despre Arequipa. Trebuia sã stau mai mult…Sucre este capitala constituționalã a Boliviei deşi de la sfârşitul sec 19 La Paz a devenit sediul puterii executive şi legislative, puterea judecãtoreascã rãmânând în Sucre. Ca urmare a rãzboiului între nord şi sud, pacenosau câştigat sediul puterii. Ce pãcat dupã pãrerea mea, La Paz e tare urât în timp ce Sucre are mãcar un aer colonial întârziat. Despre modernitate nu e vorba în niciunul, doar în zonele de sud ale La Paz şi în Snta Cruz. În general Bolivia e mult mai puțin dezvoltatã decât țãrile vizitate pânã acum cu enclave de modernitate sau contemporaneitate dar care mi-au pãrut mai degrabã excepția minoritarã.
În Sucre sunt multe de vãzut, comparativ cu toate celelalte oraşe la un loc: ca în toate selecția include artã religioasã şi/sau colonialã, biserici cât cuprinde, muzee de istorie, costumbrist, militar! La acesta am poposit o vreme îndelungatã. Gãzduit în cazerma principalã a forțelor armate avea ca „ghizi” soldați numiți de ex. ironic de colegi, el museista. La parter era cam dezamãgitor muzeul cãci includea tunuri, motoare de avion, dar şi o colecție impresionantã de „scrisori sincere” ale elevilor care cereau recuperarea litoralului! Talk about influencing the future generations. La etaj într-o salã lunguiațã erau descrise pe panouri susținute de Petrobras (brazilianã) cele mai importante bãtãlii pierdute (cãci bolivienii şi-au pierdut jumãtate din țarã de la 1825 încoace) inclusiv în fața brazilienilor (Acre), rãzboiul Pacificului deja amintit, rãzboiul Chaco (cu Paraguayul) şi celelalte rãzboie cu Peru din sec 19. O mamã cu fiica aveau aparat foto. Nu prea înțelegeau exponatele (întrebând de ex ce e guano!) dar nu au ratat vreunul pentru a se poza: fîşssss fãcea aparatul. Nu e bine. Încã o datã. Deşi particip din plin la aceastã cvasi universalã fotografiere a aproape tuturor momentelor cotidiane, observ şi cã oamenii par mai preocupați de cum se vãd în anumite locuri, experiențe, decât ce înțeleg, trãiesc cu adevãrat. Cum era înainte? Nu mai ştiu. Țin minte doar cã prima datã la Orsay în ’94 eram preocupatã sã fac poze şi mai deschideam aparatul sã trag filmul cã se bloca aşa cã l-am voalat J
Cea mai tare fazã la muzeul militar a fost la sfârşit. Întrebând eu de baie, soldatul muzeist care mã urmãrea cu caiețelul în mânã îmi zice candid: nu ținem! Zic: cum nu țineți ?! Zice: e doar pentru colonei. Zic: s-o crezi tu! Biroul de lângã budã era plin de domni care se agitau. Zic: îmi cer scuze îmi dați şi mie cheia de la baie ?! Stupoare, colonelului îi cade telefonul din mânã, nu ştie pe unde sã se ascundã, se agitã ei şi vine repede cu cheia: poftiți doamnã! Îmi deschide bineînțeles buda bãrbaților sau ar trebui sã zic a coloneilor J
În prima dupã-amiazã am vizitat Casa de la Libertad cum se cheamã acum, mai exact locul în care Simon Bolivar cu Sucre şi alte personalitațãi locale au semnat actul de independențã al Boliviei denumite în onoarea lui Bolivar, schimbându-se la câteva luni dupã aşa cum spunea un intelectual atunci când a sugerat asta, aşa cum Columbia se cheamã în onoarea lui Columb aşa şi Bolivia sã se cheme în onoarea lui Bolivar. Sala în care a avut loc actul era decoratã cu cel mai fidel portret (dupã pãrearea sa) al eliberatorului nordului Americii de sud. În sala urmãtoare era portretul eroinei locale, Juana Azurduy care a participat la rãzboaiele de eliberare (1809-1825) cu soțul, fiind sãrbãtoritã cu mare fast a doua zi (de ziua ei) prin centrul oraşului. Pe peretele de vizavi era şi portretul lui Martin Guemes, un exemplu de caudillo local pe care îl dau eu la seminarele din fiecare an JCam urâțel.
Muzeul costumbrist unde nu era voie sã faci poze (şi când e voie e pe bani + bilet de vreo 4 ori mai scump pentru strãini, pe care mi-l dau automat, dar ce nene nu pot fi boliviancã?!) era plin de costume de doamne din înalta societate, fracuri de asemenea dar şi de haine de chola chuisaquena adicã din Sucre cu diferențe semnificative de cele ale cholitei pacena. Și pe stradã observ cã aici cholitele poartã fuste plisate pânã la genunchi şi nu au pãlãrii, au la fel cozi lungi care la capãt au nişte ciucuri negri (mãritate ca în insulele din Peru?) Am mai vizitat în plaza mayor şi muzeul fostã casã a unui jurnalist, politician celebru A. Gutierez Valenzuela. N-am aflat prea multe despre el cãci ghidul care era cam emoționat mi-a dat mult prea multe detalii despre materialele din care erau fãcute prea multele obiecte: acesta e marmurã de Carrara, bronz aurit, oglinzi venețiene, scaune brodate cu fir de aur, marmurã, scãunel de confesiune adicã unde-şi spuneau secrete! Cel mai frumos muzeu a fost însã cel indigenist la care se ajungea cu greu pe strãzi parcã din La Paz, la 75 de grade! Situat aproape de Recoleta unde era şi ordinul franscican cu vederi impresionante asupra orãşelului, muzeul pãrea la prima vedere micuț şi o țeapã dar de fapt merita toți banii. Avea, pe lângã explicații şi obiecte de colecție şi mostre ale produselor obținute în atelierele pe care le încurajeazã în zonã. Cele trei principale tipuri de țesãturi extrem de frumoase (cele actuale pãreau opere de artã contemporanã chiar dacã popularã) veneau de la trei comunitãți: los Jalq’a care vorbeau în țesãturile lor despre lumea dinãuntru, los Tignipaya care fãceau lucruri mai abstracte şi vorbeau despre lumea de deasupra, iar în fine, cei din regiunea Tarabuco desenau şi brodau despre lumea de aici, social şi peisaje. Țesãturile actuale aveau ca moto: țesem despre ce vedem, tot ce avem. Am vrut sã-mi iau şi iau un ceva de la muzeu dar erau super scumpe şi nu mai aveam cash (cãci aici nu se umblã cu cardul la tine, mai ales dupã Paraguay!) aşa cã am ales nişte semne de carte fãcute de copii: superbe!
Povestea din Sucre n-ar fi aceeaşi fãrã „el taxista sin nombre” (taximetristul fãrã nume) care m-a dus pânã la Potosi. Am decis sã iau taxiul la sugestia tipei din Santa Cruz cãci autobuzele pãreau descurajante şi chiar erau aşa cum o sã descopãr cu supra mãsurã de la Potosi la Uyuni…Taxista respectiv era extrem de vorbãreț mi-a mãrturisit dupã ce m-a întrebat dacã mã supãr dacã ia pe încã cineva la drum ca sã aibã cu cine vorbi! Drumul era de vreo 3h jumătate, i-am zis cã îi dau cât îi dau (200 Bs, vreo 20 de euro) ca sã mergem fãrã alții şi a zis ok, atunci vorbeşti cu mine. Şi ce-a mai turuit. Era recent cãsãtorit (ianuarie) dar cu nevasta cu care trãia de 20 de ani şi cu care avea 5 copii dar şi 2 cãței, 3 pisici şi altele. Problema era cã îi murise papagalița Lola care era carnivorã, bea alcool şi gaseosa nu apã! Era flebețea lui clar dupã cum îşi povestea momentele dragi cu Lola! Insista cã Lolei nu îi placeau alte femei şi le muşca, certa. El taxista sin nombre de abia începuse taximetria fiind concediat de curând, mergea pentru prima datã la Potosi în acest rol, duminica trecutã mergând cu familia la bãi termale, vreau sã vãd? Aaah nu!
Și am ajuns la Potosi. Oare de ce?
Reading time: 7 min
