Copiii pe stradã se joacã cu sfârleazã aşa cum îmi spunea mama cã se întâmpla când era ea micã. De fapt Cuzco este acest amestec de lume rãmasã în trecut, saracã, înfofolitã şi turism de masã sau de lux la maxim.

Stau pe strada Bernini în districtul San Borja. Toate strãzile dimprejur au nume de artişti ca un fãcut: Franz Hals, Sisley, etc. De la fereastra mea din casa familiei Lino se vãd bouganvilea de pe gardurile micilor case cu garaje care se deschid ca la dulapurile de bucãtãrie şi te pot lovi prin suprindere în cap! E un cartier de clasã mijlocie foarte liniştit dar deloc turistic. Aşa cã mi-ar fi fost cred cã mai comod în Miraflores şi cel mai mult cred cã mi-ar fi plãcut sã stau în Barranco care semãna cel mai tare cu Montevideo. Ambele sunt pe malul oceanului Pacific cu nişte vederi care m-au cucerit deja definitiv.

Ajung luni la prânz în San Pedro dupã un drum de 18 ore cu autocarul care o lãlãie pe drum într-un mare fel. Am pulover de lânã pe mine şi haina cu puf în mânã iar afarã sunt vreo 30 de grade; îmi târãsc cizmele deja albite pânã la hotel unde aflu cã trebuie sã plãtesc în dolari (cash) ca sã nu plãtesc tva-ul local…dã-i şi cautã casã de schimb sã le faci pe placul legii tâmpite: se holbeazã tot satul la mine îmbrãcatã ca pentru frigul nordului dar nu cel al deşertului.

Încã de pe drum, mã încântã deşertul. Când am deschis ochii, în jur nu era nimic doar un nesfârşit nisip gri. De fapt nu e nici un peisaj egal cu altul. Ce simfonie de culori, câtã linişte, ce senzaţie nemaiântâlnitã. Stânci de toate nuanţele de oranj, culoarea lutului, nisip gri, negru, Anzii în fundal, vulcanul Licancabur (aproape 6.000 m).

San Pedro de Atacama este un fel de Vamã în deşert deşi foarte turistic pe modelul facem orice pentru banii tãi, ştim cã ai mulţi şi tot ce vrei e sã scapi de ei. Mulţi veniţi ca turişti din Santiago şi rãmaşi pe aici, lucrând în vreun bar, vânzând nimicuri sau sandwich-uri homemade. Pe jos e nisip aşa cã orice ai avea în picioare în curând capãtã culoarea prafului şi casele sunt fãcute din lut; ca atare toate strãzile, în afara uliţei principale Caracoles, aratã cam la fel iar toate hotelurile, hostalurile aşişderea. Al meu e foarte drãguţ deşi mai mult probleme mi-a fãcut: cel mai tare a fost peruanul care m-a trezit în prima noapte la 5 spunându-mi senor aţi cerut sã fiţi trezit: NUUUU.

Oricum în San Pedro te trezeşti cu noaptea în cap cãci majoritatea excursiilor se fac devreme de tot (de asta la geyser-ele del Tatio n-am fost cãci trebuia plecat la 4!!!) ca sã te întorci când dogoreşte soarele. Temperaturile chiar sunt extreme şi te cam ameţesc (pe mine cel puţin). Te trezeşti şi pui pe tine tot ce ai, tremuri un pic, iar la prânz te topeşti şi nu ştii sub ce umbrã sã te ascunzi mai repede. La înãlţime, am fost numai peste 3500 şi cel mai înalt era la 4.800 de metri, e şi mai frig deşi soarele te arde conştiincios.

Am rãmas cu gura cãscatã nu în Valea lunii şi nici în Valea morţii despre care citisem şi pe care de-abia aşteptam sã le vad şi care m-au impresionat dar erau de aşteptat: deşert şi chiar şi o mare dunã pe care nu aveai voie sã pãşeşţi cãci stricai peisajul celorlalţi. Ce mi-a tãiat respiraţia deşi şi acum mi se pare cã arãta incredibil a fost vederea lagunelor altiplanice, Miscanti şi Menique. Un albastru incredibil înconjurat de o vegetaţie gãlbuie care am uitat cum se chema dar care creşte doar de la 3500 de m în sus şi apoi un şir de vulcani înzãpeziţi. Prin apropiere erau şi frumuşelele de vicunas (un fel de lame şi ele, sãlbatice de mare altitudine din al cãror pãr se fabricã cele mai fine şi scumpe fulare). Nu-mi mai venea sã-mi dezlipesc ochii de aceca imagine irealã, supranaturalã chiar. Dar am fãcut-o doar pentru a vedea şi cealaltã lagunã. La plecare mi-am sucit gâtul tot uitându-mã înapoi dorind sã întipãresc bine de tot în creier acele 2 imagini, sã mã asigur cã nu le pierd.

În primele excursii am avut un super ghid ceea ce a fãcut şi mai frumoasã descoperirea locurilor de vis: salarul Atacama unde de obicei vin sã mânãnce flamingos era cam pustiu marţi dimineaţã şi i-am zãrit doar de departe (ca şi pinguinii aveau altã treabã). Cel mai mult poate mi-a plãcut drumul spre lagune, câmpul brusc galben şi nu nisipiu şi creasta roz albastrã a vulcanului. În ultima zi în schimb, la salarul de Tara am avut un ghid care trãise 30 de ani în Germania şi era obsedat de aceastã dublã identitate şi de propria germanitate…noroc cu brazilienii super simpatici care mi-au dat şi haine + mãnuşi sã mã îmbrac cãci eu eram turista nepregãtitã de aventura dimineţii la 4.800 de m unde apa era îngheţatã!

San Pedro la prânz dormita iar lumea se mişca în reluare pe Caracoles unde toţi încearcã sã te agaţe – şi la propriu dar şi ca sã-ţi vândã ceva: o nouã excursie, un somon, un pisco sour (bãutura naţionalã). Satul are şi zone mai puţin atrãgãtoare şi mai sãrace în care gãseşti hostaluri şi case unde îţi închiriazã o cãmãruţã: culorile sunt aceleaşi peste tot şi senzaţia de „mai încet”, de alt ritm, de frumuseţe inalterabilã nu dispare.

La plecare, recepţionerul peruan venit sã viziteze un vãr şi rãmas (în timp ce vãrul a plecat imi spune el) mã întreabã la 6.30 am pe când aşteptam maşina pentru aeroportul din Calama, şi când mã întorc? Habar n-am dar îmi doresc tare de tot sã mã întorc cãci am stat prea puţin si e prea frumos

Când am ajuns la La Serena din nou parcã am ajuns la ţarã. Drumul nu a fost aşa draguţ, adicã peisajele da, dar în Chile, spre deosebire de Argentina autocarul vine şi pleacã cu întârziere şi nu recupereazã, ba dimpotrivã! Şi nici nu e aşa comod sau bun transportul.

În La Serena deja peisajul e altul: au feţe mult mai andine, cu ten mai închis şi pãr negru tuciuriu. Acum chiar cã nu pot trece deloc neobservatã, bine oricum e imposibil aici…

În prima searã am mâncat la un restaurant chinezesc doar cu numele. Dacã cei din La Serena mãnâncã numai acolo, n-au vreo şansã sã afle vreodatã ce e aia mâncare chinezeascã.

A doua searã am zis sã urmez sfatul unui localnic. La restaurantul Donde el gaton care pare de acum 147 de ani, nu e nimeni când intru! Chelnerul de 100 de ani se apropie încercând sã surâdã dar îi este şi lene şi silã. Îmi zice cã e mai bine aşa cã nu e aglomeraţie. În mijlocul restaurantului e grãtarul pe care un burtos cu mustaţã, el parillero, vine şi trânteşte hãlcile de carne. Mai peste jumãtate de orã când se mai animã locul, chelnerul a venit şi m-a întrebat la ureche, dacã m-am liniştit acum cã a venit lume, ha ha.

În prima zi în La Serena am fost în excursie de turişti la Isla Damas, Isla Choros şi Isla Gaviotas la care se ajunge cu bãrcuţa din Punta Choros, un sãtuc de pescari. Atracţia zilei trebuiau sã fie pinguinii Humboldt, din pãcate însã este sezonul lor de împerechere aşa cã nu prea erau prezenţi la mal ci pe cealaltã parte a insulei Choros. Isla Damas era frumoasã în sine dar atât. Cele mai frumoase mi s-au pãrut în aceastã zi (dar nu numai) drumurile. În primul rând drumul dinspre La Serena la Punta Choros. Prima parte pe autostradã ce urmãrea coasta şi am avut deci vederi impresionante ale oceanului. Apoi, am urcat dealurile şi am intrat pe un drum neasfaltat care hurducãia maşina. Ne-am întâlnit cu nişte guanaco (un tip de lamã), dar mai ales am vãzut zona sub-deşerticã, care m-a impresionat deja; chiar înainte de a vedea frumuseţile din deşertul Atacama care m-au marcat definitiv. Nisip dar şi plante de stepã, ce culori, nicio ţipenie de om cât vezi cu ochii.

Ghidul Hector urlã cãci nu are microfon şi eu ca de obicei stau în faţã lângã şofer, am oricum vederea cea mai bunã dar cu urechea stângã nu prea mai aud…Hector ne-a spus de vreo 5 ori cã La Serena a fost fundatã de 2 ori dupã ce a fost distrusã de populaţia indigenã supãratã pe spaniolii întemeietori.

Ajunşi în Punta Choros, punctul de plecare, surpriza neplãcutã a fost cã oceanul era foarte agitat şi un vânt tãios anula orice speranţã de a ieşi în larg cu bãrcuţa de pescar.
Dupã jumãtate de orã de socializat pe bãncuţã în faţa oceanului ne-am încercat norocul pe o altã plajã unde pescari desculţi (în timp ce erau cred 0 grade şi bãtea vântul de te îndoia) au pregãtit o barcã pentru noi aventurierii. Am pus pe noi vestele de salvare şi hopa sus în barcã. Ne-am acoperit cu un celofan jegos de guano şi am purces. Pescarul de lângã mine vorbeşte ceva incomprehensibil şi trage mai abitir celofanul peste noi ca sã nu ne ude valurile când ieşim în larg. Bãrcuţa parcã era montagne russe: hopa la fiecare val cãdeam de sus şi barcuţa fãcea: BUM, BUM, BUM. Toate muierile urlam la fiecare val! O sopranã pe bãncuţele din spate venitã cu familia ce o includea şi pe mama dar şi pe mãtuşa mi-a mãrturisit dupã cã ea de fricã urla aşa, iar doamnele în vârstã erau albe la faţa. Marinarul de lângã mine rânjea larg.

Duminicã înainte de a pleca spre nord am lãlãit-o prin centrul oraşului asistând la un maraton de 24 de ore de cueca în care cu mic, cu mare se zbânţuiau agitând batista din dotare în piaţa centralã (Plaza de armas bien sur).  Dupã ce m-am plictisit de cueca (care nu inoveazã foarte mult şi eu nu înţeleg cum disting ei melodiile!) am vizitat mândria oraşului: (nu, nu mall-ul la care am ajuns din greşealã şi am înţeles unde era tot oraşul!) muzeul Videla, fost preşedinte al Chile. Bineînţeles muzeul uitã sã menţioneze cã pe lângã cã Videla (cu nevasta Miti) a(u) fãcut din oraşul natal o mândire naţionalã a şi reprimat un pic comuniştii: în timpul preşedenţiei pleacã Neruda în exil pe cal (sau mãgar) şi traverseazã Anzii cãtre Argentina.

Dupã aprofundarea centrului care e mort în afara pieţei cu maratonul am luat micro spre plajã sã revãd oceanul. Imensa plaja leagã La Serena de oraşul din imediata apropiere Coquimbo (urâţel). Mânânc la o trattorie italianã (cicã) deşi paste ca lumea nu am reuşit sã gãsesc: în aceastã parte a lumii sunt mai degrabã sos cu paste, o baltã în care trântesc nişte fire de aluat.