Caterina Preda -
  • About
    • About me
    • CV
  • Publications
    • Books & chapters in books
    • Special issues of journals
    • Academic Articles
    • Conference papers
    • Other
  • Courses
  • Reasearch / Projects
    • Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    • Artistul de stat
    • Roma OVT
    • GRSAP
    • Artist collectives
    • Transregional remembrance of dictatorships
  • Media
  • Blog
About
    About me
    CV
Publications
    Books & chapters in books
    Special issues of journals
    Academic Articles
    Conference papers
    Other
Courses
Reasearch / Projects
    Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    Artistul de stat
    Roma OVT
    GRSAP
    Artist collectives
    Transregional remembrance of dictatorships
Media
Blog
Caterina Preda -
  • About
    • About me
    • CV
  • Publications
    • Books & chapters in books
    • Special issues of journals
    • Academic Articles
    • Conference papers
    • Other
  • Courses
  • Reasearch / Projects
    • Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    • Artistul de stat
    • Roma OVT
    • GRSAP
    • Artist collectives
    • Transregional remembrance of dictatorships
  • Media
  • Blog
America latină•Travel

Arequipa

July 6, 2013 by cpreda No Comments

Toate conversațiile mele în Peru încep cu „de unde ne vizitezi?”, Rumania, ah Alemania? Ah eres de Espana! Dupã care pauzã cãci doar vreo 3 ştiu de fapt unde e România pe hartã! Conversația continuã: ah dar ce bine vorbeşti spaniolã, unde ai învãțat? Le spun cã la Cervantes în Bucarest (pauzã cã nu ştiu ce e bucarest ãsta). Adevãrul e cã auzindu-i pe nemții care se chinuie cu anii sau francezi vorbind îmi dau seama cã nu mã mint. Problema lor e cã nu-mi recunosc accentul care e inevitabil J

La Arequipa am ajuns asearã dupã un zbor de 6 ore în loc de o orã dacã era direct, cu escalã la Cuzco (tehnicã) şi de tot la Lima. Stau la Casona Solar pe strada Consuelo la 2 cuadras de Plaza de Armas. E o casã de la 1700 cu douã curți interioare şi camerele dau spre curte neavând ferestre spre stradã. De altfel multe din casele din Arequipa par a fi mai degrabã cazemate cu ziduri groase şi porți ferecate iar înãuntru cu aceeaşi structurã în jurul unor patios.

Plaza de Armas e într-adevãr cea mai frumoasã de pânã acum. Pe 3 dintre cele 4 laturi ale pieții sunt colonade cu etaj foarte frumoase. Cea de-a 4 laturã este ocupatã de Catedralã refãcutã succesiv şi care acum e majoritar din sec 19 deşi a fost fondatã imediat dupã stabilirea oraşului în 1540. La Arequipa sunt mereu cutremure: mari în 1868, 1958 şi 1960, ultimul de peste 8 în 2001 a dãrâmat unul din turnurile catedralei aflu de la ghida noastrã.

 [Pe apa San Luis zice sã zâmbeşti şi la fel zice şi la casa de bilete de la muzeul Juanitei ceea ce mi-a adus aminte de americanca de ieri care stãtuse la un resort de lux şi care s-a întors a doua oarã stând noi la coadã la check-in ca sã-mi spunã „smile! You are alive! You are on a vacation!” Câteva minute mai târziu am vãzut-o cum lua o pastilã din geantã. Restul timpului şi-l petrecea vorbind cu oricine apuca şi ignorându-şi complet soțul. Sper cã nu avea o cãdere nervoasã! J]

 Al doilea obiectiv vizitat este mânãstirea sfintei mele versiunea catolicã, Santa Catalina care pare ruptã de undeva din Mediteranã. Oraş în oraş, ansamblul mânãstirii e vopsit în culori tari, de la roşu la albastru şi are strãzi cu nume împrumutate din Spania (Toledo, Sevilla), multe curți interioare colorate, unele cu portocali şi nenumãrate chilii cu bucãtãrie proprie, camerã de dormit, altare şi uneori sufragerie. Aflu cã în trecut familiile cele mai bune ale oraşului aveau obligația de a-şi trimite cea de-a doua fiicã la mânãstirea Sta Catalina, cu o dotã şi o sumã anualã cel puțin pentru perioada noviciatului. Am vãzut şi chilia unei beate care se pare cã va fi canonizatã. Încã mai sunt mãicuțe în mânãstire dar trãiesc separate de muzeul foarte colorat şi mediteranean.

 La prânz am mâncat în foarte europeanul Crepismo, barul Institutului francez care avea şi o expoziție de fotografie cam slãbuțã. Institutul nord-american nu avea nicio expoziție ci doar o piesã de teatru cam obscurã, iar la nemți nu era nimic. Cele 3 apãreau ca principalele centre de culturã contemporanã din oraş. În a doua zi am fost la Muzeul de artã contemporanã care avea lacãt la poartã dar venea un bãiat şi-ți deschidea, îți dãdea şi un catalog prãfuit. Era o expoziție temporarã a unui artist din Arequipa cu nişte personaje andine cam previzibile, dar nişte gravuri frumoase. La etaj erau nişte pânze colorate care mi-au plãcut cãci pe unele le-aş fi putut face şi eu (ştiu acum câțiva care citind zic, şi? Când te reapuci de pictat? J)

 Biserica iezuiților are în primul rând o fațadã dantelatã de piatrã vulcanicã, iar înãuntru era o capelã decoratã cu flori şi pãsãri tropicale cãci novicii cicâ îşi fãcuserã „practica” în Amazonia.

Am mai bifat şi muzeul nu ştiu cãrei universitãți celebru pentru cã prezintã una din mumiile sacrificate de inca şi gãsite ca urmare a erupuție vulcanului Misti (5800 m care se vede din oraş) în 1995. Cea mai cunoscutã dintre mumii este prima descoperitã de un american şi de aici numele ei Juanita (de la John). Juanita a fost sacrificatã zeilor adicã abandonatã într-un mormânt special dupã ce a fost omorâtã la 15 ani ca urmare a unei lovituri în moalele capului. Celelalte sãli, pe lângã cea în care se aflã Juanita (sau alte 2 mumii de copii când o retrag pe ea pentru diferite studii) pãstratã în întuneric şi la -26 de grade C, expuneau obiectele gãsite în gropile în care erau mumiile şi hainele lor. Am mai vãzut şi la Salta, în Argentina o astfel de mumie dar acel muzeu era mai modern şi deci mult mai scump (mai ales pentru strãini).

Pânã la urmã ce am vãzut la prãfuitul şi deloc vizitatul muzeu municipal mi-a plãcut cel mai mult, istoria oraşului în imagini incluzând bineînțeles Rãzboiul Pacificului…

În mare, Arequipa a fost o oazã de liniştire înainte de aventura de la Titicaca şi mi s-a pãrut un oraş cu aer provincial, calm (deşi a fost şi capitalã la un moment dat). N-am prea înțeles de ce se cheamã oraşul alb deşi multe clãdiri erau din piatrã vulcanicã, mai albicioasã, bej. Vargas Llosa, cel mai celebru reprezentant al oraşului pentru mine era peste tot, de la poze puse în geamul unor chioşcuri, la muzeu ca persoanã de vazã alãturi de preşedinți, etc.

Diverse: maşina de gunoi se aude de departe cãci are muzicã clasicã datã la maxim!

Tu amor es un periodico de ayer (Hector Lavoe)

Strãzile cu diferite magazine: de ex strada care pleacã din Plaza de Armas şi ajunge la râu şi pe care erau doar magazine de chitãri şi de haine + şei de piele. La fel e şi în celelalte oraşe, vezi strada cu magazine medicale din centrul Limei. Concurențã la maxim!

În Peru curentul nu este de temut, toate geamurile sunt larg deschise chiar dacã e frig şi şoferul are o pãturicã pe picioare!
Share:
Reading time: 5 min
America latină•Travel

in the jungle baby

July 5, 2013 by cpreda No Comments

Monte Amazonico Lodge, la o orã de barcã de Puerto Maldonado, Rio Madre de Dios

Scriu asta de pe patul meu de sub mousticaire într-o cabanã undeva de-a lungul râului Madre de Dios la cam o orã în barcã (cu motor) de Puerto Maldonado unde am aterizat. Pe scurt, undeva în selva peruanã (junglã).

E foarte linişte. Se aud doar nişte pãsãri departe. În jurul bungalow-ului  sunt 2 papagali colorați (Pepe şi Pepa), 2 mini maimuțe (Bruno şi Maruja) şi un porc spinos + o pisicã care le spalã pe maimuțe şi se hârjonesc în fața hamacului din dreptul camerei mele. E foarte cald şi umeazeala îmi aduce aminte de Cuba. Nopțile plouã cu furie şi în prima noapte în mijlocul camerei mele e o micã bãltoacã…

Asearã cum am venit am fost pe insula de vis-a-vis cu barca. Insulei i se spune insula maimuțelor cãci pe ea sunt vreo 30 de maimuțe capucini care vin sã mãnânce mandarine din mâna ghidului Roberto care ne-a deschis drumul cu o machetã! Grupul nostru e format din un cuplu de germani tineri care au parcurs deja sudul Americii şi terminã vacanța în junglã, un cuplu peruano-elvețian, el nespunând nici pâs şi neridicând ochii din pãmânt pe parcursul zilelor, în timp ce Ines peruanca crescutã în Elveția e mai voluntarã dar cu mãsurã şi cu mustațã. Mai sunt 2 argentinience care stau doar o zi şi nu înțeleg dacã sunt verişoare sau împreunã şi un cuplu de peruani de vreo 50 de ani în care ea comandã, alfredito aia, alfredito doar ți-am zis! ah dar şi noi suntem aventurieri! în primele zile mai e şi un moşulicã peruan care fluierã când oboseşte şi care se chinuie sã ținã pasul la lungile plimbãri prin junglã. Peruanii mi-au povestit bineînțeles de ce îi urãsc pe chilieni: când au câştigat Rãzboiul Pacificului (1879-83) i-au invadat, le-au ars bibliotecile, le-au violat femeile! Tind sã cred cã aceste detalii sunt exagerate şi cã spãlarea pe creier este datoratã istoriei învãțate la şcoalã, destul de ideologizatã. Adevãrul este însã cã nimeni nu prea îi iubeşte pe chilieni….doar eu! J

Azi am mers începând cu ora 6 am prin rezervația naturalã Tambopata (de pe râul cu acelaşi nume) ca sã vedem caimani negri (am fost şi asearã dupã caimani dar i-am vãzut mai de la distanțã), pãsãret şi alte lighioane dimprejurul lacului Sandoval care e superb şi atât de liniştit la 7 am.

E foarte frumos locul dar a ajuns şi aici „turismul de aventurã” cicã: adicã sã simțim senzații tari în timp ce suntem în perfectã siguranțã! Sã vedem tarantule, lilieci (!!) noaptea, armadillos, spiders poate şi şerpi! Peruanca îmi spune când mã tot plâng (de mâncare – fixã, puținã şi naşpa) dar tu nu ştiai cum e turismul de aventurã? Zic: nu! E singurul „hotel” care mi-a rãspuns la rezervare, eu doar vroiam sã descopãr zona şi nu „sã simt cã trãiesc” aruncându-mã în gol pe o sârmã la 42 de m înãlțime cum face doamna a 3a zi!

Alte activitãți au mai inclus: canoe pe râul Madre de Dios dar eu prefer sã învãț sã conduc barca cu motor cu care am venit J, pescuit de piranha dar cum au altã treabã nu prindem nimic J

Cel mai mult m-a impresionat „vizita unei familii de nativi” (mecheneque) care nu era inclusã în tur, dar cum eu nu m-am dat nici cu canoe nici n-am vrut sã mã arunc în cap, ghidul a zis cã mã duce el şi au venit şi nemții cu noi. La vreo 10 minute cu barca de la Monte amazonico lodge, aveau pe malul râului colibele cã altfel nu ştiu cum sã le zic 2 bunici şi nepotul Angel. Cei 5 copii ai cuplului erau în diferite orfelinate în țarã. Nişte gãini se plimbau agale printre bananieri şi alte plante precum yuca, sau cea din care se scoteau semințele roşii folosite apoi pentru a ne picta pe fațã împotriva spiritelor rele sau cacao, etc Cei doi bãtrânei de vreo 70 de ani şi fãrã dinți s-au dus sã-şi punã „costumele populare” de fapt nişte tunici maronii super murdare şi vechi dupã care ne-au prezentat tot felul: ne-a pictat doamna pe fațã, ne-au cântat amândoi cu glasul sau la o frunzã, am tras cu arcul dar pe lângã şi am dansat împotriva ploii torențiale care se apropia grãbit şi ne-a udat în urmãtoarele minute.Toți trei desculți prin noroi zâmbeau stânjeniți de aceastã întâlnire mimatã între lumi cãci ei de fapt stau mereu îmbrãcați ca noi şi adoptã acest rol doar pentru turiştii însetați de diferențe culturale….Angel era un copil superb şi timid pe care l-am îndrãgit imediat. Doamna ne-a prezentat şi mãrgele sau brãțãrile fãcute de mânã şi am cumpãrat câte ceva doar cã sã le mai lãsãm câte un bãnuț.

 Locul ãsta mi-a amintit de Asia deşi n-am fost niciodatã.

Din aeroportul din Maldonado (în care ne aduce cu 3 ore înainte şi el are dimensiunea unei garsoniere): ciudat sentimentul de „întoarcere la civilizație” dupã 4 zile lipsite de semnal la telefon, internet şi cu doar 3 ore de electricitate pe zi (de la 6 la 9 seara).
Share:
Reading time: 4 min
America latină•Travel

Machu Picchu

June 28, 2013 by cpreda No Comments

La Machu Picchu pueblo ajungi dupa 4 ore de drum (de fapt 5) de la Cuzco. În mod normal e un tren care leagã Cuzco de acest sãtuc şi ãsta e singurul mijloc de acces cu excepția Inca trail (care are un numãr restrâns de permise). Acum fiind iarnã mai sunt alunecãri de teren şi deci întâi am luat un autobuz la 4.30 dimineața (!) care dupã 2 ore m-a lãsat în gara din Ollantaytambo unde împreunã cu alte sute de turişti treziți prea devreme mi-am aşteptat trenul Perurail (dezastruoasã companie!) care a venit peste cam o orã, adicã tot veneanu trenuri dar eu nu aveam voie decât în no 32! Dupã încã o orã jumãtate de tren care trecea prin vãi pãzite de crestele munților impresionante, am ajuns în sãtuc. La întoarcere am avut bilet la clasa 1 (deşi existã şi un alt tren special de lux al cãrui bilet pe acelaşi trase costã 1000 de dolari!) şi am avut deci marele beneficiu!! de a asista la nişte folclor de tren cu un nene costumat care dansa printre scaune, cu chelnerii care fãceau pe modele şi ne prezentau unele modele de pulovere şi fulare de alpaca! Cu aceastã ocazie turistele care au visat sã fie miss au putut! prezentând şi ele nişte şaluri şi fâcându-şi „poze de neuitat”.
A doua zi, Machu Picchu m-a copleşit cu frumusețea sa. Dimineața la 6 când am luat autobuzul din MP Pueblo ca sã urc la sit-ul ca atare, aveam lacrimi de fericire în ochi. Nu ştiu ce are acest loc atât de impresionant. În cazul meu poate pentru cã îmi doream de atâta timp sã-l vãd. Drumul cu autobuzul dureazã vreo 30 de minute şi urcã dimprejurul muntelui, pe serpentine prin junglã altiplanicã. Asta e prima chestie care pare nelalocul ei, clima din aceastã vale unde e satul mega turistic şi vegetația de junglã. La prânz simți ca mori de cãldurã iar noaptea de frig!
Odatã ajunşi sus trebuie sã ai ghid sau sã-ți gãseşti unul la fața locului. Eu nefiind cu un grup organizat ca majoritatea zdrobitoare a celor aduşi la MP, m-am înțeles cu Wiliam care mi-a luat 80 de soles în loc de dublu dar mi-a fãcut un tur prviat doar mie vreo 2h jumãtate. Am început cu poveştile despre Bingham, profesorul de la Yale care în 1911 a fost dus de localnici la acest sanctuar secret al incaşilor. Abandonat cu ocazia invaziei spaniole era cucerit de plante şi deci urmãtorii zece ani a trebuit curãțat de Bingham şi ajutoarele lui. Americanul şi-a cam luat la Yale ce a dorit iar în urmã cu câțiva ani au returnat Peru o parte din colecția de obiecte gãsite la Machu Picchu, motivul invocat pentru nereturnarea întregii colecții fiind cã Peru nu are locul potrivit pentru pãstrarea lor. Înțeleg cã în Cuzco era şi un muzeu MP dar nu l-am vizitat şi cã e foarte prost.
Odatã ajunşi sus am aflat despre cum incaşii fugind de spanioli nu au trecut pe Inca trail prin MP ci au ocolit ca sã ajungã la Vilabamba, astfel ascunzând de spanioli locul. Dacã l-ar fi cunoscut spaniolii, spunea ghidul, l-ar fi distrus complet. Oricum localnicii şi alți trecãtori au furat mare parte din ce era aici. Cu toate astea situl a fost foarte bine pãstrat şi reconstruit în procente diferite, dar nu mai mult de 30%.
De la privirea de carte poştalã pe care toatã lumea o cunoaşte şi la care unii viseazã, se coboarã cãtre diferitele pãrți ale ansamblului urban înconjurat de partea agricolã (terasele şi locuințele agricultorilor) a oraşului şi ea incorporatã sitului. În primul rând, trebuie spus cã MP (numele dat de noi azi) nu era decât o rezidențã de vacanțã, secundarã, capitala incaşilor fiind în Cuzco. Astfel, aici venea Inca sã se refacã, sã se umple de energia beneficã a locului îmi spune Wiliam şi ce-i drept şi vedem turişti care cred în chestia asta şi întind mâinile spre undele energetice emise de tot felul de pietre din ansamblu.
Side note aflat de la gazda Monica şi cercetãtoarea Bea: un arheolog francez (spun ele), un neica nimeni (zice Wiliam) a descoperit utilizând detectoare de metale într-unul din pereții din partea de sus a ansamblului sub o rocã (pe care mi-o aratã Wiliam şi care e imensã, incaşii construind de fapt plecând de la rocile deja existente şi tãindu-le parțial pe cele dimprejur) mormântul lui Pachacutec, zice el. Peruanii nu vor sã-i dea permisul pentru a excava şi a primit chiar amenințãri cu moartea pentru cã vrea sã distrugã MP. Aflu de la gazda cã e gay şi destul de exuberant şi de la Bea cã se crede exploratorul gringo îmbrãcându-se ca Indiana Jones şi sâmbãta seara în discotecã, foarte fancy. Nu-l vãd pe acest star local deloc cât stau deşi locuieşte aparent tot în Pasaje Esmeralda.
Vedem ce a mai rãmas din templul soarelui, din templul celor trei ferestre (trapeizodale, cãci şi incaşii construiesc ca şi predecesorii lor anti-seismic), templul unde se ruga preotul diferitelor zeitãți. Lame se plimbã placid printre ziduri şi turiştii entuziasmați care vãd doar cu camera foto le imortalizeazã.
Nu am mai gãsit bilet la Huaynapichu care e unul din munții de vis-a-vis de ansamblu împreunã cu muntele Machu Picchu şi P…….La Huaynapichu nu urcã decât 400 de persoane pe zi, dar când vãd muntele parcã mã bucur cã „n-am mai prins” cãci nu cred cã aş fi urcat…S-ar pãrea cã de sus vederea este impresionantã. O altã plimbare opționalã era în partea opusã cãtre poarta soarelui, de pe Inca Trail. N-am fãcut niciuna cãci dupã ce mã sculasem la 5 ca sã fiu printre primii (şi  a meritat!) eram terminatã la ora 10 când deja coboram spre MP – Pueblo.

În drumul cãtre MP am cunoscut nişte profesoare venite din Argentina foarte simpatice. Una din ele, care era profã de literaturã şi avea o pãlãrie de catifea trasã pe ochi, avea şi rucsacul pus în fațã cum îl au toți la Buenos Aires, avea bunicii din România dar nu ştia din ce parte şi nu fusese niciodatã la noi în țarã. Profa de arhitecturã era cea mai volubilã şi m-a abordat de fapt. A treia era cea mai durã, cred cã era de mate. Mi-au dat şi biletul de turist obligatoriu in Cuzco ca sã vizitezi toate obiectivele (mie mi se pãruse prea scump la 130 soles şi adunând ce vãzusem eu mi s-a pãrut cã am economisit ceva!) dar n-am mai ajuns la ce vroiam cãci duminicã dimineața aveam zbor la prânz. 
Share:
Reading time: 5 min
America latină•Travel

Cuzco: turism la maxim si romanii traficanti!

by cpreda No Comments
Cum am ajuns la Cuzco, dupã doar o orã de zburat de la Lima şi cu nişte vederi ale Anzilor superbe am dat de sorrocho, rãul de înãlțime. Cuzco e la 3.400 m şi deşi anul trecut în Chile la San Pedro de Atacama n-am simțit rãul, aici fiind prea bruscã trecerea în doar o orã l-am resimțit aşa cã gazda mea m-a tratat cu un ceai de coca şi cu o pastiluțã anti-sorrocho.
Stau în Pasaje Esmeralda no 172A la Monica care e psiholog şi vorbeşte foarte bine englezã, ca atare vrea mereu sã-mi vorbeascã în englezã, dar eu nu mã las. La ea mai stã o doctorandã de origine spaniolã care trãieşte de 12 ani în GB şi e foarte mândrã de asta ca şi de propria persoanã. Face o tezã despre Machu Picchu şi „exploatarea turisticã” de cãtre yankees of course. Cât de previzibil. Oricum a început sã mã intereseze şi pe mine turismul ca subiect.
Cuzco, cel puțin centrul a rãmas în época colonialã. Pe 24 iunie e Inti Raymi (sãrbãtoarea soarelui) aşa cã repetã de zor pe strãzi în fiecare zi: întâi copiii, a doua zi studenții şi liceenii (acum contabilitatea); un fel de Cântarea României voluntarã! Arhaisme şi folclor turistic dat la maxim! E un alt film aici. Totul la Cuzco, şi apoi şi la Machu Picchu Pueblo (Aguas Calientes e prea turistic, Gagaland (zice Monica), se roagã de tine sã faci o pozã cu ele îmbrãcate în costume specifice, dar pe care nu le mai poartã decât la festivitãțile mai sus menționate şi trãgând dupã o lamã, ca la noi mielul, hai boierule mângâie lama! Turismul dat la maxim însemnã şi primul loc în care am plãtit ca sã vizitez biserici ! Trei: Catedrala, pe partea principalã a Plaza de Armas, Biserica iezuitã în stânga ei şi Biserica de la Santa Merced un pic mai jos. Catedrala chiar era impresionantã! Formatã din 3 nave avea nenumãrate altare, majoritatea aurite, care de care mai împodobite într-un baroc copleşitor şi toate pline de oglinzi (ceva ce n-am mai vãzut altundeva) pentru cã aparent înainte preotul ținea slujba cu fața la altar şi ca sã-i poatã vedea pe enoriaşi (?) Intrarea era destul de scumpã pt Peru, costa 25 de soles (adicã vreo 7-8 euro) dar puteai vedea şi altarul dublu, în spatele celui tipic deşi mult mai amplu era unul din lemn masiv sculptat, iar în mijlocul catedralei era corul de asemenea din lemn masiv sculptat pentru destul de mulți cântãreți (eu inițial am crezut cã era pentru întâlnirile episcopilor or something). Mai era pe una din laturi ale navei principale şi un altar cu un Crist negru (del temblor) şi cu fustã indigenã, iar într-un tablou din stânga altarului principal cu Cina cea de tainã Iuda era reprezentat cu chipul lui Francisco Pizarro (unul din cei doi cuceritori ai Peru). Biserica iezuiților pãleşte pe lângã catedralã deşi în descriere ți se spune cã Iezuiții au vrut sã rivalizeze cu Biserica principalã şi pânã le-a spus Papa cã nu pot terminaserã biserica lor şi o şi decoraserã. Am terminat turul bisericilor cu Iglesia de la Santa Merced de fapt doar convento l-am vizitat cãci biserica era închisã pânã la 5. Avea o curte interioarã pãtratã cu o grãdinã în mijloc luxuriantã care semãna foarte tare cu Universitatea din Cordoba (construitã de iezuiți).
La Cuzco timp sã ai, cã ai ce vedea: am vizitat Muzeul Inka (cel mai bine fãcut de pânã acum deşi exponatele pãreau a urma muzeografia anilor 70), Muzeul de artã pre-columbianã, fratele muzeului Larco din Lima care mi-a plãcut deşi avea mult mai puțin exponate (toate muzeele astea private aveau şi nişte artizani locali care țeseau sur place), Qorikancha & Biserica dominicanilor construitã chiar pe ruinele templului soarelui al incaşilor. De altfel de jos, dinspre casa Monicãi vezi aceastã suprapunere bizarã de zid din bucãți de pietre mari şi deasupra o bisericã.
La doar douã strãzi de Avenida El Sol, strada principalã din centrul Cuzco, e sãrãcie mare spre locul unde stau eu: treci Puente Grau şi intri prin grilajul din stânga chiar înainte de cafe-internet-ul de pe colț (e plin în Peru de cafe internet). Sunt tot felul de cârciumi cam ca la mine la țarã, iar unele aratã de-a dreptul scary. Chiar înainte de Puente Grau e un fel de mini autogarã unde se înşirã doamnele cu cãrucioarele de pe care vând de toate de-ale gurii. Chiar pe colț la semafor e o carmangerie care m-a cam înfricoşat.
La târgul de artizanat m-am împrietenit cu o doamnã care mi-a vândut o geantã cu dungi colorate cum mi-a plãcut mie, nişte brãțãri şi mi-ar fi vândut şi propriul şal, doar sã-l cumpãr. La sfârşit m-a şi pupat şi mi-a urat numai bine amiga! Mi-a arãtat cum se împãturesc şalurile astea ale lor din lânã de alpaca pentru a cãra. Și chiar şi femei îmbrãcate modern din când în când în loc de un rucsac au în spate o treabã din asta coloratã şi înnodatã.
Nemaiavând ce face am zis sã aflu unde e gara întrebãnd la Perurail care are monopol asupra transportului cãtre Machu Picchu (cam 150 de dolari dus întors) şi am descoperit cã trenul meu în loc de ora 7 urma sã plece la 4 cãci în ziua aceea din cauza unei alunecãri de teren nu plecase niciunul şi deci reprogramaserã toate trenurile inclusiv pe al meu!
Monica viseazã la mall, eu zic wow nu aveți niciunul în oraş, ce bine!

Copiii pe stradã se joacã cu sfârleazã aşa cum îmi spunea mama cã se întâmpla când era ea micã. De fapt Cuzco este acest amestec de lume rãmasã în trecut, saracã, înfofolitã şi turism de masã sau de lux la maxim.

La aeroportul din Cuzco, la plecare am descoperit cã polițiştii idioți sunt un fenomen internațional când, întrebând-o pe tãntica de la check-in ce dureazã atât aia s-a enervat şi mie atâta mi-a trebuit. Ca recompensã marele polițist under cover care stãtea în spatele ei m-a pus sã mã duc cu el sã îmi facã un nou control de securitate, asta dupã ce cãutaserã deja printre rufele mele 2 neni. Cicã nu era suficient cã el e de la anti-drog!!! Mi-a picat fața şi mi –au revenit în minte toate cazurile despre care am citit de occidentali arestați aiurea în tot felul de țãri latino aşa cã dupã ce i-am spus cã e nebun cã eu sunt profesoarã, i-am cerut sã mai vinã un gigel cu el cã m-am gândit cã cine ştie ce truc face el. Bineînțeles idiotul a înțeles cã mã opun controlului şi avea placa pusã. I-am amenințat cu nu ştiți voi cine sunt eu şi halal primire în Peru imi fac. Când au vãzut cã au cam greşit-o şi deşi controlaserã toate şosetele murdare şi pastilele mele inclusiv Tic Tac !! eu insistând sã aflu de ce tocmai pe mine m-au luat mi-au spus cã din cauzã cã sunt româncã!!! Şi cã nu ştiu eu câți români au ei închişi pentru trafic de droguri şi chiar unii foarte profesionali, adicã insistau cã şi eu sunt!!! Aşa idioți mai rar. Cert e cã mi-au stricat tot cheful de viațã şi dupã un plâns straşnic m-am urcat fãrã chef în zborul cãtre junglã, cãtre Puerto Maldonado.
Share:
Reading time: 6 min
America latină•Travel

Lima (2): Avanti popolo

June 27, 2013 by cpreda No Comments
Sunt la Haiti care aparent e un mare loc din Miraflores, chiar lângã Parcul Kennedy, care alãturi de Parcul Salazar de pe malul oceanului sunt punctele fierbinți ale cartierului cel mai şic al oraşului. Bine, San Isidro pare cel mai înstãrit, cu ambasade şi alte rezidențe bogate dar Miraflores are de toate, de la restaurante, baruri şi magazine ale marilor case de modã. Nu prea m-am uitat eu cu atenție prin mall-uri deşi am fost mãcar la Larco Mar dar parcã nu am vãzut Zara, H&M, Mango, etc. Cum o fi scãpat Peru de cucerirea giganților europeni?
De pe geamul de la Haiti l-am vãzut cum îşi comandã un pisco sour bien frio din care a sorbit cu nesaț dar aparent nepãsãtor, s-a dat un pic pe spate cu spãtarul scaunului, a privit strada şi a început sã butoneze la Blacberry.
Și-a tras şapca albã mai pe ochi, sã nu-i mai intre soarele în ochi. Avea un picior pe pedalã şi celãlalt sprijinit de pãmânt. Pe triciclu avea aşezatã o vitrinã cu prãjituri; de ea atârnau pungile de plastic în care punea dulciurile. Dar nimeni nu pãrea sã se apropie doritor.
Domnul cu pisco s-a ridicat acum şi a traversat trotuarul deşi era pe terasã pentru a fuma o țiagarã. Adevãrul e cã în Peru nu prea fumeazã nimeni.
Chelnerii de la Haiti au nişte sacouri cãcãnii cu umeri lați şi papioane de culoare ocru. Chelnerul meu mi-a adus altceva decât credeam, se strâmbã, încã 10 minute de aşteptare. Îmi începe fimul amiguito!
Avanti Popolo (Michael Wahrmann, 2012)
Foarte discret comentariu despre irelevanța ideologiei în fața valorii vieții umane.
Tatãl cu câinele Ballena şi fiul sãu care certat cu nevasta se mutã înapoi în sufrageria stãtutã şi prãfuitã a tatãlui. Fiul deschide geamul sã intre luminã, tatãl îl închide. Tatãl îşi ocupã timpul cu Ballena cãreia îi aruncã mingea, uneori şi în afara curții şi îi cade într-o gaurã. Îl ajutã şi un vecin în costum. Acesta, a doua oarã se plânge cã nu mai poate cã-i cade ochiul de sticlã în gaurã şi hop şi-l scoate. Fiul descoperã filmele fratelui care, plecat la studii în Uniunea Sovieticã, odatã întors acasã în 1974 a fost rãpit de militari (se subînțelege). Tatãl este cel care ne spune data sec, într-o stație de autobuz şi ca rãspuns unei doamne care îl întrebase dacã şi lui i-a dispãrut cineva cã ei i-a dispãrut un nepot acum câteva zile.
Personajul meu preferat a fost însã taximetristul care-l duce pe fiu la un atelier de reparat filme. Acesta era pasionat de imnuri naționale şi încerca sã-l convingã pe fiul complet dezinteresat spunându-i sã aleagã o țarã şi el zice Georgia, şoferul râde, hai domne’ cum Georgia? Cu G? e o țarã nouã, nu? Cautã şi zice stai sã vezi şi îi pune Gambia…Auzi? Cât de triumfal?
Curãțãtorul de filme vechi era regizor autodidact şi autodeclarat, inițiator al curentului „Dogma 2002” – urmeazã o satirã la adresa Dogma (nu trebuie sã ai subiet, nimic, poți face şi colaje din alte filme şi apoi sã lipeşti nişte muzicã) – din care fãcea doar el parte. Deocamdatã.
Ballena fuge şi tatãl o strigã neîncetat: Ballena, Ballena…
Ballena spre deosebire de fiul dus la Moscova se întoarce peste câteva zile.
La sfârşit, pe peretele scorojit, cu urmele timpului, apare imaginea fratelui/fiului. E ultimul sãu film înainte de a reveni acasã.

Filmul e presãrat şi cu alte comentarii la adresa dictaturii braziliene, ca de ex. filmul regizorului cu curentul Dogma 2002 din care face parte doar el. Apar capetele sculptate ale dictatorilor (1964-85); mai târziu se spune cã nici mãcar nu se ştie câte victime au fãcut militarii.
Imaginea finalã a filmului îi vede alãturați pe tatã, fiul din film dispãrut şi acum doar o imagine tremurândã pe un perete scorojit şi fiul în viațã. Fratele/fiul e prãpastia dintre cei 2 rãmaşi.

Diverse peruane nu numai limenas: scuipatul pe jos (şi femei şi bãrbați pare natural!); vorbitul la mobil se face urland ca la microfon si punandu-l repede la ureche sã audã ce zice interlocutorul (comunicare proastã?); mâncatul pe stradã (orice din tot felul de cãrucioare insalubre sau în nişte cârciumioare înghesuite).
Share:
Reading time: 3 min
America latină•Travel

Nasca – Eres un tatuaje en mi alma (Ica)

by cpreda No Comments
Pe drum (Lima – Nasca): multã sãrãcie, case de un nivel (parter) de pãmânt, țãrânã pe jos, câini speriați. Câmpuri de bumbac, ceva portocaliu plantat, deşert iar prin acest peisaj pe pereți scrise cu vopsea roşie sau albã mesaje politice: Eloy presidente, no a la inseguridad, proyecto pais. Numele americanizate: Bodega Leslie, Mary, mini taxiurile de 3 persoane mici. Și în Lima pe unele bus scria Juancito, Carmencita. Pe lângã drum mic altar pe care scrie Franquito.
Nasca, stau la Nasca House a lui Nancy si a fratelui sãu
Prima vizitã în acest sat cu o stradã principalã, Bogliasco, plinã de restaurante turistice şi magazine de suveniruri, o fac la Museo Antonini, fãcut de un arheolog italian. Aici aflu cã cei 10 km de geoglifos au primit diferite interpretãri: conform lui Kosok sau Mariei Reiche ar fi un calendar iar conform lui Horkheiner ar fi simboluri ale unor clanuri tribale, ar avea funcții magic-religioase şi de ceremonial, în fine ar reprezenta drumuri sacre trasate de Nasca (Toribio Mejia Xesspe). În curtea din spate a muzeului erau pãuni care se plimbau printre vegetație. Ce era cel mai simpatic este cã muzeul era pe Avenida de la Cultura care era o stradã mai latã dar complet desfundatã şi care arãta ca o ulițã! Chiar în fața muzeului era o carmangerie de unde ieşeau mirosuri specifice, iar undeva mai în dreapta o familie care avea pe lângã şi un cort fãcuse în nişte ceaune ceva pentru cinã. Foarte pitoresc!
Într-unul din magazinele de suveniruri o bãtrânicã vroia sã-mi vândã ceva dubios în nişte pahare dar nu am vrut, în schimb m-a învãțat câteva cuvinte în quechua, din care nu am reținut decât Ima Sutiyki (Cum te cheamã?)
Atmosfera în sat e chiar ca la mine la țarã, lumea îți dã buenas tardes pe stradã cu addenda cã aici îți mai zic şi vai ce frumoasã! Nancy, gazda mea de moştenire afro-peruanã şi cu o fațã deşi foarte frumoasã, marcatã de un traumatism (ori foc, ori accident) încât avea nişte cusãturi la care cu cât încercam mai mult sã nu mã uit cu atât cred cã mã zgâiam, era foarte energicã şi dinamicã. Dimineața mi-a fãcut portretul robot foarte exact spunându-mi cã sunt engriada, mai ales dupã ce m-am cam strâmbat la dulceața ei de roşii! Când am plecat, mi-a rãma cheia de la camera ei în buzunar deşi m-am gândit serios sã i-o dau înapoi, dar m-am grâbit şi am uitat!
Claxonatul obsesiv e prezent şi aici, ca semn de uite am taxi, eşti sigur cã nu vrei? Tico e rege în Nasca şi maşinile au bordul decorat cu blanã, scrie pe ele cu diferite culori, etc.
Pentru a putea vedea desenele din deşert specifice culturii Nasca, s-a inventat ceva complet turistic şi anume se ia un avion de 6 persoane şi se intoarce pe cele 2 pãrți: acum la dreapta! Sunteți gata? Acum la stânga? Gata? Toatã lumea a vãzut? Toatã lumea a fãcut pozã? Dupã vreo 10 minute mi s-a fãcut super rãu şi n-am mai vrut sã vãd nimic aşa cã m-am strãduit sã vãd un punct fix în avionaş. N-am mai vãzut deci ultimele figuri şi am ajuns la infirmerie unde mi-au dat o pastilã de greațã şi m-am întins pe spate. Pe perete tronau nişte icoane la care m-am zgâit vreo 15 minute pânã când m-am mai întremat şi m-am dus sã-i zic şoferului sã mã ducã acasã. Nancy fiind foarte drãguțã m-a lãsat sã dorm o orã şi mi-a mai revenit dar de fapt pânã marți mi-a fost cam rãu, asta fiind duminicã. M-am întors duminicã noaptea la Lima dupã 8 ore cu autocarul destul de neplãcute. La ieşirea din Ica, cel mai mare oraş al zonei, am vãzut scris pe un perete „Eres un tatuaje en mi alma” (Eşti un tatuaj în inima mea). Frumos! Şi în Cuzco, primul lucru pe care-l vezi când vii în oraş sunt mesajele de amor de pe ziduri, Ana te amo! Fernando te amo! Etc.

Imagini: piloții de avionaşe care megeau foarte țanțoşi prin micul aeroport de unde plecau zborurile cãtre figurile din deşert; in plaza de armas, copiii isi faceau poze cu animale de plus, hai mama stai bine? hai zambeste, hai nu plange. ah de la capat! In general in pietele principale sunt niste domni cu aparate foto si cu niste imprimante gata pregatite sa scoata poza la minut!
Share:
Reading time: 4 min
America latină•Travel

primele impresii de la Lima

June 16, 2013 by cpreda No Comments

Stau pe strada Bernini în districtul San Borja. Toate strãzile dimprejur au nume de artişti ca un fãcut: Franz Hals, Sisley, etc. De la fereastra mea din casa familiei Lino se vãd bouganvilea de pe gardurile micilor case cu garaje care se deschid ca la dulapurile de bucãtãrie şi te pot lovi prin suprindere în cap! E un cartier de clasã mijlocie foarte liniştit dar deloc turistic. Aşa cã mi-ar fi fost cred cã mai comod în Miraflores şi cel mai mult cred cã mi-ar fi plãcut sã stau în Barranco care semãna cel mai tare cu Montevideo. Ambele sunt pe malul oceanului Pacific cu nişte vederi care m-au cucerit deja definitiv.

La Lima e practic varã deşi localnicii o numesc iarnã! Temperatura minimã este de 15 grade (!) şi toți zic cã vai ce frig e….mie mi se pare clima perfectã: între 15 şi maxim 32 de grade.
Douã imagini cred cã rezumã ceea ce vãd deja de o sãptãmânã. Prima, care m-a impresionat a fost contrastul complet din cartierul San Isidro (unde am fost la consulatul bolivian) cel mai bogat, cu ambasade, hoteluri şi vile chiar moderne. De la un liceu şmecher ieşeau câteva surori blonde, uneia dintre ele îi trãgea dupã ea ghiozdanul doica ce venise sã le ia de la şcoalã. Lângã una din casele cu grãdinã sau mãcãr gard verde o familie îl curãța: pe lângã tatãl suit pe gard şi tâind de zor, mama strângând frunzele de pe jos era şi o fetițã micã micã ce mãtura cu zor şi multã veselie frunzele ca s-o ajute pe mama….cele douã lumi paralele au trecut una pe lângã alta. San Isidro seamãnã tare cu Providencia, Las Condes, cartierele bogate din Santiago sau cu Pocitos din Montevideo (tot pe mal de apã  ultimul).
A doua imagine este din Miraflores de pe Larco nu ştiu cum, în zare se vede oceanul şi într-o micã vale au construit, lângã blocurile turn din sticlã, nişte terenuri de sport (tenis, etc). Deasupra este o salã de sport de sticlã chiar lângã trotuarul de la înãlțime. Înãuntru cei din sala de sport asudând la aparate „ca sã fie în formã:”şi pe lângã bãtrâneii de origine indigenã care asudau la soare, ba pe gard, ba pe lângã fiind oricum în formã!
M-au impresionat casele de sticlã de pe faleza foarte înaltã din Miraflores. Atâta bogãție şi atât de aproape de celelalte cartiere super sãrace sau oricum modeste…
Printre casele şic şi blocurile turn din Miraflores şi San Isidro se pot vizita şi nişte huacas sau temple precum Huaca Pucllana fãcutã de o civilizație care trãia pe malul oceanului cu mult înainte de a fi cuceritã de Incaşi. Ansamblul este destul de fad, au descoperit practic jumătate din dealul în care era acoperit şi poți sã te plimbi pe la baza şi la diverse etaje ale piramidei care reprezintã centrul ansamblului. Pe lângã piramidã au recreat şi grãdinã cu diversele legume pe care le cultivau şi au adus şi nişte lame cam pricãjite. Cel mai mult m-a impresionat câinele peruan care e sãracul cel mai urât câine, fãrã pãr…
Pânã sã-mi fac curaj sã iau autobuzele am cam mers cu taxi şi merg şi acum când sunt prea obositã. Taximetriştii sunt majoritatea simpatici. Taxiurile nu au aparat şi negociezi prețul înainte de a te urca. Pentru cã sunt foarte multe cred, constant dar constant şi obsesiv toți taximetriştii te claxoneazã dacã cumva nu i-ai vãzut şi îți doreşti sã şții cã ei sunt! Primul taximetrist cu care am mers era fujimorista şi mi-a explicat cã în orice rãzboi sunt şi victime şi Fujimori era om bun dar l-au pãcãlit (i.e. Vladimir Montesinos, şeful SRI-ului local) şi oricum a fãcut multe reforme, de ex înainte dãdeai 20 soles şi aşteptai o orã sã vorbeşti la telefon, acum avem mobile, etc! Altul era fost fotbalist profesionist şi a fost singurul care dupã ce a aflat de unde sunt mi-a zis a Bucarest, l-am vizitat. S-a lãudat tare cu câte țãri a vizitat el precum şi cu mina pe care o are în Bolivia! Un al treilea mi-a povestit despre viața lui grea din Los Angeles ca imigrant ilegal chiar înainte de 9/11 a stat acolo 5 ani pentru a-şi susține fiica, studentã la medicinã.
Autobuzele sunt majoritar maxi-taxi cu diferența cã aici fațã de țãrile în care am fost anul trecut, sunt 2 tipi. Unul care stã agãțat de uşã şi strigã diferitele strãzi pe care le parcurg: todojavierorado, todowilson, todoareuipaaaaa şi şoferul; agãțatul îți ia şi banii şi de obicei e cel care mã îndrumã pe mine unde sã mã dau jos, etc. Sunt foarte pitoreşti deşi foarte foarte înghesuite aceste omnibuz.
„Agațamentele stradale” sunt mai discrete şi parcã mai cu respect aici, mi se zice buenas tardes, hello, how are you como le va, ay que hermosa/linda, dar unii sunt mai decişi ca de ex un şofer care urla prin Barranco: hey you I love you baby! ce sã mai zici na cã vrei sã te integrezi culturii locale şi sã treci neobservatã. Yeah right….
Comunitatea japonezã e mai mare decât mã aşteptam: încã nu m-am obişnuit cu japonezii care vorbesc peruanã J ca atare ai multe restaurante care combinã mâncarea criolla cu cea japonezã şi oferã ceviche (peşte crud specific Peru) cu sushi!
Ce mi-a plãcut: Museo Larco! din cartierul Pueblo Libre
Piesa „Proyecto19802000” de la Centrul Cultural al Universitãții Catolice despre perioada terorismului (1980-2000) spusã prin mãrturiile celor 5 actori martori, fiecare având o experiențã directã cu acea perioadã: sora unei dispãrute din perioada rãzboiului intern, fiul secretarei lui Montesinos (şeful Securitãții locale care cumpãra parlamentari ai opoziției şi a fost filmat) care a dat faimoasele casete cu Montesinos presei, fiul unuia dintre parlamentarii cumpãrați de Montesinos, fiica unui celebru ziarist de stânga şi fiul unui militar care a ucis şi inocenți în timpul conflictului intern.
Diverse:
TV: Masonii îşi fac reclamã la TV J pe lângã evanghelişti şi telenovele
Numele americanizate: gazda mea Jenny are o fiicã Angie iar peste tot vezi Leslie, Michael, Wendy etc.
Cultura de mall: bãiatul gazdei mi-a prezentat cartierul şi mai ales recent deschisul mall unde urlau nişte tineri pe o muzicã de cumbia asurzitoare!
Damele care joacã la cazinourile din cartier (tragamonedas) şi care fumeazã pe bãncuța de lângã intrare din spatele gardului viu.
Schimbãtorii de valutã din fața bãncilor sau caselor de schimb.Stau adunați cu mii de dolari sau soles în mânã.
Am vizitat muzeul Inchiziției transformat apoi în Senat! Mi se pare cel puțin stranie alãturarea. Acum, ca urmare a reformei fujimoriste din 1993 Peru are congres unicameral care e vizavi de muzeul Inchiziției în Plaza Bolivar. Ciudata alãturare continuã dacã te uiți unde sunt plasate palatul prezidențial şi congresul. În centru cert, dar centrul e una din zonele cele mai murdare şi cu oamenii cei mai dubioşi de pânã acum. De altfel din Plaza de Armas dacã te uiți la Palatul prezidențial vezi în spate dealul San Cristobal decorat cu cãsuțe sãrãcãcioase care formeazã „o favelã”. La fel Congresul este la una cuadra de piața centralã unde învãlmãşeala este maximã.

Taxi: 7-10 soles; 1 surtido (mix de sucuri de fructe): 6-8 soles; bus 1-2 soles. 
Share:
Reading time: 6 min
America latină•Travel

Impresii santiaguiune: de la Cat(e)rin la Juanita Perez

September 11, 2012 by cpreda No Comments
Majoritatea, nu numai în Chile nu-mi pot pronunţa numele şi-mi spun ori Caterin ori Catrin. La spãlãtoria din Santiago, doamna care-mi prelua hainele mi-a zis sã mi-l scriu singurã cã sigur nu e Juanita Perez, când am zis cum de şi-a dat seama, a zis cã dupã accent. Eu cred cã dupã mutrã. Imposibil sã trec neobservatã sau de-a locului aici (mai puţin în Buenos Aires cãci acolo sunt mult mai mulţi turişti).
Am fost la Muzeul pentru pace Villa Grimaldi, fost centru secret de detenţie şi torturã şi ale cãrei clãdiri au fost distruse de o companie apropiatã de CNI (Securitatea pinochetistã din a 2a etapã a regimului) în 1990 pentru a se construi pe acest spaţiu dintr-o zonã (în acea vreme) pustie, apartamente. Ca side note, Santiago trãieşte un boom al construcţiilor azi, peste tot apar blocuri imense de apartamente şi invitaţii de a vizita „apartamente model”. Villa Grimaldi, fost loc al protipendadei, apoi centru sinistru de torturã secret, a fost recuperat de asociaţiile de Drepturile Omului, iar acum locul a fost marcat cu semne ale fostelor încãperi de detenţie şi torturã. Pentru cã majoritatea timpului deţinuţii erau legaţi la ochi şi vedeau doar solul, însemnele sunt pe jos şi sunt din mozaic recuperat din ceramica foste vile, fost restaurant. Pe lângã vederea parţialã a solului deţinuţii simţeau mirosul grãdinii de trandafiri care sunt acompaniaţi acum de tije cu numele femeilor dispãrute. El ombu, copacul cu rãdãcini imense de care îi agãţau pe deţinuţi…este unul din puţinele însemne ale vechiului loc ce a rãmas. Ce mi s-a pãrut aiurea este cã locul e un parc frumos şi nu cred cã asta a fost intenţia; cred cã e un eşec al memorializãrii. E adevãrat cã se cheamã parc pentru pace, dar de exemplu muzeul memoriei din Asuncion (într-un fost centru de torturã aproape intact pãstrat) evocã mult mai direct apãsarea represiunii din acel loc (şi print-un re-enactment care e ceva cam mult…). La Villa Grimaldi poarta pe care intrau deţinuţii a fost închisã definitiv ca sã nu mai intre nicicând un om neliber pe acolo iar în faţa sa au construit limbi de pãmânt tapetate cu mozaic pentru a nu putea pãşi pe ele.
Am revizitat Museo de la Solidaridad Salvador Allende creat în timpul guvernului sãu (1970-3) şi a cãrei colecţii a fost formatã pe baza donaţiilor artiştilor înşişi care-şi arãtau astfel susţinerea pentru tipul de reforme iniţiate de acesta. De data asta l-am regãsit parcã mai sãrac. Clãdirea în sine are şi ea o memorie a dictaturii nu numai prin prisma exilului colecţiilor în timpul dictaturii pinochetiste, ci şi pentru cã aceastã clãdire a fost folositã de regim pentru interogatorii secrete – existã o camerã în acest sens pe care o poţi vizita.
Strada Republica pe care se aflã muzeul e ca un mall nesfârşit de universitãţi private, unele am crezut la prima vedere cã sunt bãnci sau companii private atât de tare m-au confuzat reclamele pe care şi le fac: miner de nu ştiu care (neuitând cât de important e mineritul în Chile), ortodont, o slujbã sigurã când termini. Şi rãspunsul celor care protesteazã pe pereţi:
 No + lucro! O altã moştenire a dictaturii şi care a provocat începând de anul trecut manifestaţii imense care par, pentru prima datã, sã punã în chestiune cu adevãrat modelul politic impus (negociat) dupã 1990.
De altfel când mã duceam la Villa Grimaldi: 28/8 PARO (imensa grevã naţionalã a educaţiei) a scris cu vopsea în 3 secunde pe geamul autobuzului 513 oprit în staţie în timp ce o tipã cu dinţii incredibil de albi şi ruj fucsia (extrem de popular în Santiago) cânta minunat. De altfel mi-e dor deja de cât de frumos cântau în autobuze diverşi şi diverse (mai ales canto popular dar şi altele).
Am vãzut douã piese de teatru. Prima, El Otro, piesã inspiratã de El infarto del alma al fotografei Paz Errazuriz cu un text de Diamela Eltit (una din cele mai interesante artiste/scriitoare chiliene) într-o fostã halã neîncâlzitã cu un decor aproape absent, in frig şi cu o temã provocatoare: dragostea într-un azil de nebuni, nu prea departe de realitate de altfel.
Cealaltã piesã, excelentã de aceastã datã: El taller (atelierul) la extrem de post-modernul centru cultural Gabriela Mistral despre care am mai scris. Piesa era despre atelierul organizat în propria casã de soţia agentului CIA Michael Townley (acuzat de diferite crime printre care cea a lui Letelier, fostul ambasador al lui Allende în Washington): suprarealistã, absurdã chiar, comedie horror. Excelent jucatã însã, ritmatã, fãrã falsuri, exagerarea fiind parte din poveste. Povestea era cea realã, a unor scriitori care se reuneau în acasa acestui agent dublu de naţionalitate americanã şi în al cãrui subsol au avut loc torturi. Nevasta lui îşi chema amicii scriitori şi discutau, beau, rãdeau, îşi comentau textele în timp ce în camerele alãturate alţii sufereau.
Apoi, am fost pentru a doua oarã în acest voiaj (prima datã în Recoleta din Buenos Aires lãudat de toatã lumea!) la un cimitir, la Cimitrul General pentru a vedea Monumentul Dispãruţilor despre care am şi scris într-un articol. Cimitirul pentru care m-am dat jos din metrou la staţia Cementerios! de pe linia galbenã are şi morminte pe etaje. Am vãzut nu numai monumentul dar şi mormântul Violetei Parra, chiar lângã. Pe Neruda l-au mutat recent în Isla Negra, ştiam imaginile înmormântarii sale din septembrie 1973, imediat dupã lovitura de stat când pentru prima datã oamenilor nu le-a fost fricã. Citeam însã în The Clinic cã nici moartea lui n-ar fi lipsitã de zone mari de umbrã.
Luni 27 august am fost în partea bogatã a oraşului în care am locuit dãţile trecute. Am aterizat deci în altã lume, la doar câteva cartiere mai încolo: Vitacura, care, alãturi de Las Condes, (şi în parte Providencia) sunt cele mai bogate cartiere ale Santiago. De ce? Cele mai mari galerii de artã contemporanã au aici sediile: Animal, Malborough, Isabel Aninat, Sala, Patricia Ready…Pe lângã galerii sunt bineînţeles companii strãine şi buticuri de lux. Nu are nicio legãturã cu Nunoa unde locuiesc eu şi care e de low middle class, eu stau într-o zonã cu blocuri mici cvasi-identice (gen Drumul Taberei dar cu mai puţinã verdeaţã).
Diverse:
Aglomeraţia din Santiago stricã orice chef. La metrou se fac cozi în faţa liniei galbene. Oamenii sunt cam nesimţiti adicã se urcã şi se posteazã în faţa uşii chair dacã ei coboarã la capãt, stau acolo proptiţi şi nu poţi trece de ei…se încearcã orice pentru educarea cetãţenilor dar degeaba…:abţibilduri şi afişe la metrou de tipul „cum sã ne urcãm, cum sã coborâm scãrile”, la orele de vârf când aştepţi vreo 3, 4 metrouri ca sã te poţi urca apar şi tipii în galben care fac ordine la urcare/coborâre.
Cât de drãguţi sunt oamenii: incredibil! Nu toţi e cert dar sunt aşa manifestãri spontane de ajutor, aud cã-l întrebi ceva pe şofer (şoferi care de obicei sunt extrem de nesuferiţi spre deosebire de cei din Uruguay care m-au dus şi pe gratis doar ca sã nu stau într-o zonã aiurea) şi el nu reacţioneazã şi îl ceartã dupã care îţi explicã ei ce şi cum…
Taxiurile colective, mergi cu mai mulţi şi deci mai ieftin. 
Share:
Reading time: 6 min
America latină•Travel

San Pedro de Atacama: dragoste la prima vedere

September 9, 2012 by cpreda No Comments

Ajung luni la prânz în San Pedro dupã un drum de 18 ore cu autocarul care o lãlãie pe drum într-un mare fel. Am pulover de lânã pe mine şi haina cu puf în mânã iar afarã sunt vreo 30 de grade; îmi târãsc cizmele deja albite pânã la hotel unde aflu cã trebuie sã plãtesc în dolari (cash) ca sã nu plãtesc tva-ul local…dã-i şi cautã casã de schimb sã le faci pe placul legii tâmpite: se holbeazã tot satul la mine îmbrãcatã ca pentru frigul nordului dar nu cel al deşertului.
Încã de pe drum, mã încântã deşertul. Când am deschis ochii, în jur nu era nimic doar un nesfârşit nisip gri. De fapt nu e nici un peisaj egal cu altul. Ce simfonie de culori, câtã linişte, ce senzaţie nemaiântâlnitã. Stânci de toate nuanţele de oranj, culoarea lutului, nisip gri, negru, Anzii în fundal, vulcanul Licancabur (aproape 6.000 m).
San Pedro de Atacama este un fel de Vamã în deşert deşi foarte turistic pe modelul facem orice pentru banii tãi, ştim cã ai mulţi şi tot ce vrei e sã scapi de ei. Mulţi veniţi ca turişti din Santiago şi rãmaşi pe aici, lucrând în vreun bar, vânzând nimicuri sau sandwich-uri homemade. Pe jos e nisip aşa cã orice ai avea în picioare în curând capãtã culoarea prafului şi casele sunt fãcute din lut; ca atare toate strãzile, în afara uliţei principale Caracoles, aratã cam la fel iar toate hotelurile, hostalurile aşişderea. Al meu e foarte drãguţ deşi mai mult probleme mi-a fãcut: cel mai tare a fost peruanul care m-a trezit în prima noapte la 5 spunându-mi senor aţi cerut sã fiţi trezit: NUUUU.
Oricum în San Pedro te trezeşti cu noaptea în cap cãci majoritatea excursiilor se fac devreme de tot (de asta la geyser-ele del Tatio n-am fost cãci trebuia plecat la 4!!!) ca sã te întorci când dogoreşte soarele. Temperaturile chiar sunt extreme şi te cam ameţesc (pe mine cel puţin). Te trezeşti şi pui pe tine tot ce ai, tremuri un pic, iar la prânz te topeşti şi nu ştii sub ce umbrã sã te ascunzi mai repede. La înãlţime, am fost numai peste 3500 şi cel mai înalt era la 4.800 de metri, e şi mai frig deşi soarele te arde conştiincios.
Am rãmas cu gura cãscatã nu în Valea lunii şi nici în Valea morţii despre care citisem şi pe care de-abia aşteptam sã le vad şi care m-au impresionat dar erau de aşteptat: deşert şi chiar şi o mare dunã pe care nu aveai voie sã pãşeşţi cãci stricai peisajul celorlalţi. Ce mi-a tãiat respiraţia deşi şi acum mi se pare cã arãta incredibil a fost vederea lagunelor altiplanice, Miscanti şi Menique. Un albastru incredibil înconjurat de o vegetaţie gãlbuie care am uitat cum se chema dar care creşte doar de la 3500 de m în sus şi apoi un şir de vulcani înzãpeziţi. Prin apropiere erau şi frumuşelele de vicunas (un fel de lame şi ele, sãlbatice de mare altitudine din al cãror pãr se fabricã cele mai fine şi scumpe fulare). Nu-mi mai venea sã-mi dezlipesc ochii de aceca imagine irealã, supranaturalã chiar. Dar am fãcut-o doar pentru a vedea şi cealaltã lagunã. La plecare mi-am sucit gâtul tot uitându-mã înapoi dorind sã întipãresc bine de tot în creier acele 2 imagini, sã mã asigur cã nu le pierd.
În primele excursii am avut un super ghid ceea ce a fãcut şi mai frumoasã descoperirea locurilor de vis: salarul Atacama unde de obicei vin sã mânãnce flamingos era cam pustiu marţi dimineaţã şi i-am zãrit doar de departe (ca şi pinguinii aveau altã treabã). Cel mai mult poate mi-a plãcut drumul spre lagune, câmpul brusc galben şi nu nisipiu şi creasta roz albastrã a vulcanului. În ultima zi în schimb, la salarul de Tara am avut un ghid care trãise 30 de ani în Germania şi era obsedat de aceastã dublã identitate şi de propria germanitate…noroc cu brazilienii super simpatici care mi-au dat şi haine + mãnuşi sã mã îmbrac cãci eu eram turista nepregãtitã de aventura dimineţii la 4.800 de m unde apa era îngheţatã!
San Pedro la prânz dormita iar lumea se mişca în reluare pe Caracoles unde toţi încearcã sã te agaţe – şi la propriu dar şi ca sã-ţi vândã ceva: o nouã excursie, un somon, un pisco sour (bãutura naţionalã). Satul are şi zone mai puţin atrãgãtoare şi mai sãrace în care gãseşti hostaluri şi case unde îţi închiriazã o cãmãruţã: culorile sunt aceleaşi peste tot şi senzaţia de „mai încet”, de alt ritm, de frumuseţe inalterabilã nu dispare.
La plecare, recepţionerul peruan venit sã viziteze un vãr şi rãmas (în timp ce vãrul a plecat imi spune el) mã întreabã la 6.30 am pe când aşteptam maşina pentru aeroportul din Calama, şi când mã întorc? Habar n-am dar îmi doresc tare de tot sã mã întorc cãci am stat prea puţin si e prea frumos
Share:
Reading time: 4 min
America latină•Travel

La Serena & Isla Damas

September 8, 2012 by cpreda No Comments

Când am ajuns la La Serena din nou parcã am ajuns la ţarã. Drumul nu a fost aşa draguţ, adicã peisajele da, dar în Chile, spre deosebire de Argentina autocarul vine şi pleacã cu întârziere şi nu recupereazã, ba dimpotrivã! Şi nici nu e aşa comod sau bun transportul.
În La Serena deja peisajul e altul: au feţe mult mai andine, cu ten mai închis şi pãr negru tuciuriu. Acum chiar cã nu pot trece deloc neobservatã, bine oricum e imposibil aici…
În prima searã am mâncat la un restaurant chinezesc doar cu numele. Dacã cei din La Serena mãnâncã numai acolo, n-au vreo şansã sã afle vreodatã ce e aia mâncare chinezeascã.
A doua searã am zis sã urmez sfatul unui localnic. La restaurantul Donde el gaton care pare de acum 147 de ani, nu e nimeni când intru! Chelnerul de 100 de ani se apropie încercând sã surâdã dar îi este şi lene şi silã. Îmi zice cã e mai bine aşa cã nu e aglomeraţie. În mijlocul restaurantului e grãtarul pe care un burtos cu mustaţã, el parillero, vine şi trânteşte hãlcile de carne. Mai peste jumãtate de orã când se mai animã locul, chelnerul a venit şi m-a întrebat la ureche, dacã m-am liniştit acum cã a venit lume, ha ha.
În prima zi în La Serena am fost în excursie de turişti la Isla Damas, Isla Choros şi Isla Gaviotas la care se ajunge cu bãrcuţa din Punta Choros, un sãtuc de pescari. Atracţia zilei trebuiau sã fie pinguinii Humboldt, din pãcate însã este sezonul lor de împerechere aşa cã nu prea erau prezenţi la mal ci pe cealaltã parte a insulei Choros. Isla Damas era frumoasã în sine dar atât. Cele mai frumoase mi s-au pãrut în aceastã zi (dar nu numai) drumurile. În primul rând drumul dinspre La Serena la Punta Choros. Prima parte pe autostradã ce urmãrea coasta şi am avut deci vederi impresionante ale oceanului. Apoi, am urcat dealurile şi am intrat pe un drum neasfaltat care hurducãia maşina. Ne-am întâlnit cu nişte guanaco (un tip de lamã), dar mai ales am vãzut zona sub-deşerticã, care m-a impresionat deja; chiar înainte de a vedea frumuseţile din deşertul Atacama care m-au marcat definitiv. Nisip dar şi plante de stepã, ce culori, nicio ţipenie de om cât vezi cu ochii.
Ghidul Hector urlã cãci nu are microfon şi eu ca de obicei stau în faţã lângã şofer, am oricum vederea cea mai bunã dar cu urechea stângã nu prea mai aud…Hector ne-a spus de vreo 5 ori cã La Serena a fost fundatã de 2 ori dupã ce a fost distrusã de populaţia indigenã supãratã pe spaniolii întemeietori.
Ajunşi în Punta Choros, punctul de plecare, surpriza neplãcutã a fost cã oceanul era foarte agitat şi un vânt tãios anula orice speranţã de a ieşi în larg cu bãrcuţa de pescar.
Dupã jumãtate de orã de socializat pe bãncuţã în faţa oceanului ne-am încercat norocul pe o altã plajã unde pescari desculţi (în timp ce erau cred 0 grade şi bãtea vântul de te îndoia) au pregãtit o barcã pentru noi aventurierii. Am pus pe noi vestele de salvare şi hopa sus în barcã. Ne-am acoperit cu un celofan jegos de guano şi am purces. Pescarul de lângã mine vorbeşte ceva incomprehensibil şi trage mai abitir celofanul peste noi ca sã nu ne ude valurile când ieşim în larg. Bãrcuţa parcã era montagne russe: hopa la fiecare val cãdeam de sus şi barcuţa fãcea: BUM, BUM, BUM. Toate muierile urlam la fiecare val! O sopranã pe bãncuţele din spate venitã cu familia ce o includea şi pe mama dar şi pe mãtuşa mi-a mãrturisit dupã cã ea de fricã urla aşa, iar doamnele în vârstã erau albe la faţa. Marinarul de lângã mine rânjea larg.
Duminicã înainte de a pleca spre nord am lãlãit-o prin centrul oraşului asistând la un maraton de 24 de ore de cueca în care cu mic, cu mare se zbânţuiau agitând batista din dotare în piaţa centralã (Plaza de armas bien sur).  Dupã ce m-am plictisit de cueca (care nu inoveazã foarte mult şi eu nu înţeleg cum disting ei melodiile!) am vizitat mândria oraşului: (nu, nu mall-ul la care am ajuns din greşealã şi am înţeles unde era tot oraşul!) muzeul Videla, fost preşedinte al Chile. Bineînţeles muzeul uitã sã menţioneze cã pe lângã cã Videla (cu nevasta Miti) a(u) fãcut din oraşul natal o mândire naţionalã a şi reprimat un pic comuniştii: în timpul preşedenţiei pleacã Neruda în exil pe cal (sau mãgar) şi traverseazã Anzii cãtre Argentina.
Dupã aprofundarea centrului care e mort în afara pieţei cu maratonul am luat micro spre plajã sã revãd oceanul. Imensa plaja leagã La Serena de oraşul din imediata apropiere Coquimbo (urâţel). Mânânc la o trattorie italianã (cicã) deşi paste ca lumea nu am reuşit sã gãsesc: în aceastã parte a lumii sunt mai degrabã sos cu paste, o baltã în care trântesc nişte fire de aluat.
Pe la 6 mã pregãtesc de plecare dar autobuzul pentru San Pedro se lasã aşteptat…
Share:
Reading time: 4 min
Page 3 of 10« First...«2345»10...Last »

Categories

  • America latină
  • Art and politics
  • Call for papers
  • street art
  • Travel