Caterina Preda -
  • About
    • About me
    • CV
  • Publications
    • Books & chapters in books
    • Special issues of journals
    • Academic Articles
    • Conference papers
    • Other
  • Courses
  • Reasearch / Projects
    • Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    • Artistul de stat
    • Roma OVT
    • GRSAP
    • Artist collectives
    • Transregional remembrance of dictatorships
  • Media
  • Blog
About
    About me
    CV
Publications
    Books & chapters in books
    Special issues of journals
    Academic Articles
    Conference papers
    Other
Courses
Reasearch / Projects
    Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    Artistul de stat
    Roma OVT
    GRSAP
    Artist collectives
    Transregional remembrance of dictatorships
Media
Blog
Caterina Preda -
  • About
    • About me
    • CV
  • Publications
    • Books & chapters in books
    • Special issues of journals
    • Academic Articles
    • Conference papers
    • Other
  • Courses
  • Reasearch / Projects
    • Art and Politics in Modern Dictatorships in SA & EE
    • Artistul de stat
    • Roma OVT
    • GRSAP
    • Artist collectives
    • Transregional remembrance of dictatorships
  • Media
  • Blog
Call for papers

The state artist in Romania and Eastern Europe

May 6, 2016 by cpreda No Comments
Call for Papers for the international conference: The ”state artist” in Romania and Eastern Europe
Faculty of Political Science, University of Bucharest, 5 November 2016
The establishment of communist regimes in Eastern Europe brought for the visual arts, the establishment of the “state artist” (Haraszti). Artworks were commissioned by the state, which offered extensive rewards for the artists, obliged to comply with the political and ideological rigors of the regime. As part of the research project “From the “state artist” to the artist dependent on the state: the case of the Union of Visual Artists (1950-2010) – the Bucharest branch”, this conference seeks to explore the different transformations that the artists underwent in order to comply with the extensive role assumed by the totalitarian state in the arts. We invite contributions on the broad topic announced, that of the state artist in Romania and Eastern Europe with a specific focus on visual arts, but we are also interested to discuss other instances of collaboration with the regimes in place (1950s-1990). The conference aims to discuss the state artist in the context of communist regimes from multiple points of views. The topics discussed could be, but are not limited to:
–      How was the new artist shaped by the communist regimes?
–      Were artists able to integrate Socialist Realism as a mandatory style? If not, which were the limits of this mandatory style or the national specificities?
–      Which were the types of resistance to the model of the state artist?
–      How did Socialist Realism translate in different visual practices?
–      What role did the Union of Visual Artists of Romania play? How does it compare to other unions in the East?
–      What are the transformations of the unions of artists after 1990?

Those interested in presenting a paper should send an abstract of 500 words as well as a short CV (including a short list of publications) to caterinapreda@gmail.com until the 15th of May 2016. A selection of conference presentations will be published in a volume, thus the accepted participants must send their contributions 1 month in advance (1st of October 2016). The contributions must address the topic of the state artist, and must have 8.000 words including footnotes with a separate list of references. Organizing committee: Caterina Preda, Alina Popescu, Dan Drăghia. Place: The Institute for Political Research, Faculty of Political Science, University of Bucharest. The languages of the conferences are Romanian, English, and French.
Share:
Reading time: 2 min
Art and politics

De la artistul de stat la artistul dependent de stat Uniunea Artistilor Plastici din Romania (1950-2010) Filiala Bucuresti//From the “state artist” to the artist dependent on the state: the Union of Visual Artists (of Romania) (1950-2010) – the Bucharest branch

October 15, 2015 by cpreda No Comments

The project proposes to write a monographic study of the Union of Visual Artists of Romania (UAP) in the period 1950-2010 in the absence of a landmark study of one of the most important communist and postcommunist organizations that administers, controls and represents visual artists. The period of analysis includes both the communist regime, as well as the first 20 years of the democratic regime (1950-2010) so as to be able to capture in detail the transformation it suffered as a consequence. The project advances an analysis at several levels of this organization: an institutional sociologic approach, an analysis in terms of members and leading teams (elites), a research of the legal statutes that UAP went through and the definition of the artist, the relation with the communist and democratic state through a case study – that of producer of public monuments in Bucharest. The analysis of the relation with the Romanian state will include several types of interactions between the state and the artists through the investigation of archive documents unexploited until now (UAP, CNSAS, ANR, etc.), of interviews with those that governed the UAP and through the use of the methods specific to the analysis of the interdisciplinary field of art and politics. The project will disseminate its results through an international conference, a database with the UAP members, an index of the monuments realized by the UAP in Bucharest, as well as the publication of a monograph of UAP, of a volume including the presentations at the international conference, and a volume with archive unpublished documents.
Proiectul propune crearea unei monografii a Uniunii Artiștilor Plastici din România  (în perioada 1950-2010) în absența unui studiu de referință al uneia dintre cele mai importante instituții comuniste și postcomuniste care administrează, controlează, și reprezintă artiștii plastici. Perioada aleasă pentru studiu cuprinde atât regimul comunist, cât și primii 20 de ani ai regimului democratic (1950-2010) pentru a putea surpinde în detaliu transformările suferite de aceasta. Proiectul propune o analiză la mai multe niveluri a acestei organizații: o sociologie instituțională, o analiză în termeni de membri și echipe de conducere, o cercetare a statutelor legale pe care le experimentează UAP și a definiției artistului, a relației cu statul comunist și democratic și prin intermediul unui studiu de caz – cel al executării de monumente de for public în București. Analiza relației cu statul român va include diferitele tipuri de interacțiuni dintre stat și artiști prin intermediul cercetării documentelor de arhive neexploatate până acum (UAP, CNSAS, ANR, etc.), a unor interviuri cu responsabili UAP și prin utilizrea metodelor de analiză specifice câmpului interdisciplinar de artă și politică. Proiectul va disemina rezultatele printr-o conferință internațională, o bază de date cu membrii UAP, un index al monumentelor realizate de UAP București, precum și prin publicarea unei monografii a UAP, a unui volum cu prezentările din cadrul conferinței și a unui volum cu documente inedite de arhivă.

Share:
Reading time: 2 min
Call for papers

CFP: Arts during communism

January 21, 2014 by cpreda No Comments
Call For Papers: Arts during communism
This panel wants to discuss different examples of how art was regarded by different communist regimes in communist countries. What kind of art do communist regimes promote? Are there any important differences between Yugoslavia and Poland for example? Do political science typologies serve to understand the types of art created or do other typologies appear? The panel welcomes proposals from all artistic endeavors: visual arts, literature, theater, music, cinema and dance. Papers can deal with a national case as well as advance comparative overviews of the topic.
Please send an abstract of 300 words and a short bio/CV highlighting your most important publications and/or conference presentations to: caterinapreda@ gmail.com
Deadline: 10 February 2014.
The website of the conference: http://www.scienceofpolitics.eu/scope-2014
SCOPE International conference of Political Research, Department of Political Science, University of Bucharest, 27-29 June 2014 (www.scienceofpolitics.eu)
Caterina PREDA, Senior University Lecturer, PhD, Department of Political Science, University of Bucharest (http://caterinapreda.ro/)
Share:
Reading time: 1 min
Art and politics

Arte de memorializacion 40 anos despues del golpe de estado

January 9, 2014 by cpreda No Comments

I have written an article that presents the art of memorialization realized by Chilean artists in the context of the 40 years since the coup d’Etat of 11 of September 1973. Art of memorialization questions the advance of the consolidation of democracy and critiques problems that still exist as that of the disappeared. Artists use symbols to investigate what remains of the dictatorial past and we will discuss the case of the disappeared opposing it to other perspectives on the dictatorship. The anniversary of 40 years of the coup of 1973 has provoked an increased interest in the past and multiple artistic interventions were seen (in the streets, in museums, etc.) This article demonstrates how art contributes to the construction of a more inclusive memory of the Chilean dictatorship and you can read it at this here. 

#quererNOver, 10 September 2013, Santiago

Share:
Reading time: 1 min
America latină•Travel

Uyuni: Life is like a swing in a train cemetery.

July 22, 2013 by cpreda No Comments
Nu-mi place deloc Uyuni când ajung dupã un drum oribil cu un autobuz din secolul trecut cu o donşoarã care ascultã la mobil pe speaker muzicã tot drumul cã de ce sã nu se bucure şi restul de descoperirile ei muzicale, cu un şofer şi un aiudant oribili. Uyuni e un sat în deşert cu strãzi largi prãfuite bãtute de un vânt rece. Nu e deloc la fel de hippie şi vesel precum San Pedro de Atacama de partea cealaltã a deşertului, cel chilian, şi unde anul trecut îmi venea sã mai stau. Deşertul mi-a plãcut şi mai mult dar tot restul DELOC.
Turul ales pentru cã recomandat drept cel mai bun (şi scump) începe prost. Plecãm cu întârziere de 2 ore practic şi fãrã prea multe explicații. Grupul cu care sunt pare nepãsãtor, media de vârstã 20 de ani; englezoaice şi australience în principal. Cuvântul de ordine: nu conteazã, stau la poveşti şi vorbesc despre lucruri strãine mie: tot felul de seriale pe care le ştiu şi de care râd, tot felul de experiențe dubioase prin asia pe care se pare toți au vizitat-o deja (!) fac schimuri de informații despre tot feul de hostaluri (una din australience care noaptea urmãtoare va fi adusã la spital cu un stomac umflat la maxim, deshidratare dupã diaree netratatã cãci nu ei nu iau pastile! povestea murind de rãs cum a împlinit 21 de ani într-un hostal în Cuzco şi unde, dacã e ziua ta ți se dã de bãut pe gratis toatã noaptea ceea ce a şi fãcut. Iubita ei le arãta celorlalți apoi cum a sfârşit îmbrãcatã fiind prea beatã ca sã-şi mai aducã aminte. FUN!)
Eu am nimerit şi mai prost în prima zi în jeepul Toyota cu Gonzalo ghidul care a trãit în Miami şi New York dragã, fãrã dinți în fațã (ca mulți aici) şi care din aceastã cauzã (?) vorbea foarte pițigãiat ca în desene animate, dar mai ales cu 4 englezoaice de vreo 20 de ani care erau parcã trase la indigo (colanți, şosete de alpaca peste tenişti şi pulovere de alpaca cam la fel): they wouldn’t fucking shut up. Like ever! Rãdeau una de alta, imitând tot feul de voci, urlau, mai spuneau 73 de glume despre una, despre alta. Cu volumul dat la maxim şi în continuuuuuu, Craig un scoțian venit cu iubita peruanca le numea „el gallinazo” adicã gãinile care mereu cotcodãcesc. Groaznic. N-am crezut cã supraviețuiesc.
Dar am supraviețuit îndeajuns încât sã vãd El salar de Uyuni adicã salina de la suprafațã pe o întindere de 10.000 km2 la peste 3.500 de m (deşi în deşert am ajuns şi la 5.000 m), insula Incahuasi adicã o aglomerație de cactuşi giganți şi care mai de care în mijlocul acestui alb orbitor şi imens. Insula pãrea o eşuare a unui timp apus. Atâți turişti care se prosteau. Non mi piace nada.
Seara am ajuns în „hotelul de sare” în care urma sã dormim. Cum apune soarele în deşert mori de frig. Am pus toate hainele de lânã aduse special pe mine, mi-am pus mãnuşi şi am stat la masa cu muşama bând ceai dupã ceai pentru a mã încãlzi. Noroc cã am avut şi supã, al doilea element din trio-ul salvator în frigurile peruano-boliviene care mai include şi vinul roşu. Felul doi nu se putea mânca, era cicã o specialitate localã, de fapt pune tot ce ai în frigider (crenvuşti, carne dubioasã, ouã, cartofi, cu un sos oribil) într-un vas, la cuptor şi dupã ține-te de nas şi poftã bunã!!
Momentul cel mai important al serii a fost însã mica sesiune de propagandã pro Morales susținutã de ghidul Gonzalo deja beat. Acesta ne-a povestit despre binefacerile guvernului salvator şi la încercãrile mele de a-l deraia cãci mi se pãrea sinistru ce fãcea (mai ales cã publicul era format din puşti care habar n-aveau unde se aflau, etc) m-a urât profund. Ne-a spus cã înainte nu aveau apã în case (nici acum n-au mulți), gaz (idem), energie electricã (hm sã mai zic?) nu se putea trece strada în La Paz ş acum da (acum am uitat sã scriu despre cei îmbrãcați în zebre care te învațã pe unde sã treci strada, în Cuzco erau îmbrãcați în sperietori locale şi aveau acelaşi rol, dãdeau din bici când nu treceai pe unde trebuie!), înainte nimeni nu plãtea taxe şi acum da! Înainte în Uyuni nu era decât un ATM şi acum sunt 3! Nu erau hoteluri cu apã caldã şi acum sunt. Nu erau drumuri dar ne-a fãcut Morales şi ne mai face! Oh mio Dio….Deşi spuneau cã un indian needucat nu trebuie sã fie preşedinte uite câte lucruri bune ne-a adus!
Ne-am culcat fiecare pe patul lui de sare în sac de dormit şi cu 4 pãturi de lânã. Nu mi-a fost frig, am suferit însã de pe urma colegei de camerã, Kendra americancã bolnavã de burtã care nu nici ea nu ia pastile aşa cã mi-a împrospãtat noaptea cu miresmele propriilor intestine…am urât-o instant. Renunțase la un job în finanțe ca sã învețe 2 luni portughezã în Brazilia şi apoi sã cãlãtoreascã un pic. Ce viațã au unii. Mai trebuie spus cã din grup, pe lângã australianca dusã înapoi la spital în Uyuni, nu era singura bolnavã de burtã. Mai erau şi alții aşa cã nivelul discuțiilor era despre cât de oribile sunt wc-urile şi despre cum ei nu iau pastile de burtã. Şi eu ce vinã am? Lcam sinistru.
A doua zi m-am mutat în alt jeep cu un şofer taciturn dar companie mai plãcutã, cuplul peruano-scoțian şi un cuplu de tineri englezi (19!) care vãzuserã deja asia şi anul ãsta şi america de sud. Am fost invidioasã sincer şi  m-am gândit ce diferențe majore rãmân între „noi şi ei”, noi cei din est sau sud şi ei cei din nord sau vest.
Peisajele în cea de-a doua zi mi-au amintit de ce m-am îndrãgostit de deşertul Atacama anul trecut. Atâtea schimbãri, o datã la 5 minute peisajul era cu totul altul, culorile, relieful chiar. Munți verzi, maronii, gãlbui sau roz în zare. Câmpuri amãrui, verzui sau albe în fațã. Drumul, drumul nesfârşit. Lagune care mai de care mai frumoasã (anul trecut am vãzut doar vreo 3 şi am picat pe spate) de la albãstrui violaceu la roz sau chiar roşu (Laguna Colorada) la asfințit. Munți de peste 6000 de m cu zãpadã doar pe creste, geysere la 5000 de m care miroseau urât şi arãtau cred ca vulcanii noştri noroioşi pe care mi-am propus sã îi vãd şi altfel decât în poze. Lame care mestecau placid şi se uitau la noi fix (cu ațele lor roşii sau albastre în urechi ca sã ştie stâpânii ale cui sunt), sau vicunas (un alt tip de cameloid care cresc în sãlbãticie la înãlțimi de peste 3500 de m) subțirele şi speriate luând-o repede la picior dacã ne zãreau, mãgari speriați de bombe mestecând şi ei iarba gãlbuie care e unica chestie care creşte la peste 3500 m. Zapadã pe nispul maroniu la peste 4500, asfințitul printre munții din zare. A doua noapte am dormit pe malul unor ape termale în care s-au bãlacit mulți înghețându-le freza cãci la aproape 5000 de m temperatura era cu minus, nu vreau sã ştiu cu cât. Am dormit în ceea ce numeau un refugiu dar era de fapt casa unei familii mai mari cu camere de câte 6 paturi aşa cã era ca în tabãrã. WC-ul fiind afarã. Ca la noi la țarã. Dimineața deşi îmi ieşeau aburi din gurã când mã spãlam pe dinți, peisajul era de vis. Condiții grele pentru a vizita aceste peisaje minunate. Ce le-o fi aşa greu bolivienilor sã descopere cã oferindu-le strãinilor condiții mai bune (cã ei se pare cã aşa trãiesc) vor câştiga şi mai mulți bani ?!
Ultima oprire din tur petrecut mai mult în jeepul Toyota (care pare unica maşinã permisã în Uyuni pe lângã cele la a 5 a mânã care par sã se dezmembreze din mers) a fost la cimitirul trenurilor cu care trebuia sã începem în prima zi. Locul era cam deprimant, pe vagoanele sau locomotivele de sec 19 erau scrise mesaje contemporane ca de ex Dakar 2014 cãci raliul va avea loc la anul aici, vai ce bucurie. Pe alt tren scria horor. Pe restul erau mesaje de amor de genul jose o iubeşte pe maria. Aşa cum de altfel e pe toți pereții peruano-bolivieni.
Life is like a swing in a train cemetery. The journey continues.


Share:
Reading time: 7 min
America latină•Travel

Potosi, cerro rico şi Bolivia greu de iubit

by cpreda No Comments
De cum am intrat în oraş vedem Cerro rico, dealul bogat din care spaniolii au scos spun localnicii tone de argint suficiente pentru a face un pod de nu mai ştiu ce lãțime peste Atlantic şi pânã în Spania. Exploatarea a continuat deşi acum nu se mai extrage doar argint ci şi alte minerale. Potosi era unul din cele mai importante oraşe ale coloniei spaniole în Americi, unul din cele mai bogate oraşe ale lumii în acele timpuri. Nu mai e cazul azi. Deloc turistic, oraşul minier nu te primeşte prea bine. În Piața principalã, aproape de Casa de la Moneda se învârt la soare cei câțiva turişti rãtãciți ca mine în acest orãşel urâțel şi înfrigurat deşi ars ziua de acelaşi soare care mi-a dat şi mie culoare în ultimele sãptãmâni. Singurul loc care meritã vizitat în oraş este aceastã Casa de la Moneda (una din cele 8 care existau pe timpul imperiului spaniol şi care produceau monedele necesare) deşi prețul de intrare este cel mai mare de pânã acum: 40 intrarea şi 20 ca sã faci poze. Partea cea mai neplãcutã e cã vizita se face cu mase de oameni cam needucați (prima datã într-un muzeu) care se înghesuie, se revarsã pe coridoarele strâmte ca sã vadã de cât mai aproape, sã atingã eventual, mai ales obiectele neaşteptate precum mumiile de nou nãscuți descoperite în nu ştiu ce vale…Am vãzut  nu numai diferitele tipuri de monede produse dar şi cum erau fãcute, la început le bãteau cu ciocanul dupã care au adus maşinãrii adicã roți imense de lemn care îndreptau argintul şi care erau învârtite de la un nivel inferior de mãgari; aveau mereu câte 42 disponibili dar nu rezistau mai mult de 4-5 luni…
Aştept puiul cu orez (considerat destul de safe ca sã-l pot mânca) la El Fogon, singurul restaurant unde pare cã poți mânca ceva care sã nu-ți provoace vreo afecțiune instant (aşa cum am pãțit dupã masa de prânz de la aparent cea mai şic cafenea din piața principalã) din centrul frumosului oraş minier. Și când te gândeşti cã la Petroşani sau Petrila n-am fost niciodatã. Cum o fi? Chelnerul cu acnee se uitã chiorâş când îi cer salata care dã sã sarã din farfurie pe o altã farfurioarã. Casierița fãrã dinți fredoneazã TOATE melodiile stil Julio Iglesias pe care le ascultãm. Tind sã cred cã e CD-ul ei preferat. In restaurantul decorat în culorile tricolorului românesc mai sunt alte 3 persoane. Scaunele au încã protecția de plastic pe alocuri ruptã. Şic.
Duminicã în Potosi nu e nimic de fãcut. Eu am fost la minã cu Narciso, fost miner timp de 12 ani dar lângã Uyuni nu aici îmi spune, drept şofer al unui mini-micro-bus şi Claudia drept ghid. Mai erau cu noi şi un alt ghid vesel, operat la ochi dupã 6 luni în minã şi trasnformat în opțiunea numãrul 2: ghid, care însoțea un cuplu de belgieni neerlandezi, el arãtând ca intelectualul neînțeles cu o coamã eminescianã blondã şi un nas în vânt. Pãreau foarte anacronici în acest peisaj, dar din pãcate nu erau nici simpatici aşa cã nu prea am interacționat. I-am revãzut constat mai apoi, inclusiv în avionul cãtre Lima!
Fiind duminicã, la minã era gol. Pe stradã era plin de mineri morți de beți. A nu uita cã aici mulți beau ceva din pungi legate cu ațã în care e înfipt un pai. Ar trebui scris un articol despre cum se mãnâncã şi CE pe strãzi din nişte oale şi cu farfurii spãlate în gãleți! De obicei sub acoperişul unui cort improvizat.
Am intrat în minã doar în prima galerie. Mina în care am intrat aparține unei cooperative aşa cum sunt toate acum (vreo 100 cu mici gãuri în „dealul de 4500 m”). Se zvoneşte cã ar fi ajuns cu galeriile pânã sub centrul oraşului dar nu mi se confirmã. I-am dat ofrenda lui Tio sau spiritul minei cãruia i se cer lucruri material dar şi lui Tata Acha cãruia i se cer lucruri spirituale (am încheiat citatul). Lui Tio (care ar veni de fapt de la Dios prost pronunțat de quechua) i se dã coca şi un alacaloid dulce sau sãrat dupã gust, alcool la 96%! din care cel care oferã soarbe şi el o picãturã care îi arde gâtul. Ambele se pun pe cap (înțelepciune), umeri (forțã), piept (rezistențã, curaj), falus erect (fertilitate – a pãmântului), picioare (tot rezistențã?) Se varsã şi pe jos pentru Pachamama (mama pãmânt). I se aprinde şi o țigarã pentru a o fuma şi dacã i-a plãcut de tine când ieşi e fumatã J se spune cã Tio şi Pachamama sunt iubiți iar bogãțiile din minã sunt fructul iubirii lor; de aia nu au voie femeile sã lucreze în minã, cã devine geloasã Pachamama. No comment…
El Tio

Am mai lãsat şi la Tata Acha una alta, nişte coca, nişte Inka cola de culoare gãlbuie şi gust de gumã de mestecat. La Tata era un mic altar cu Cristos şi lumânãrele într-o grotã undeva sub dealul cel bogat. Era şi un bec ars.
Eu eram costumatã cu echipament albastru de miner şi cascã deşi ei poartã haine mai vechi pe care nu le mai vor ca sã lucreze în minã. Galeria e pe alocuri mai joasã sau chiar foarte joasã aşa cã am tot dat cu capul, noroc de cascã dar tot m-a durut capul dupã! Am vãzut şi stalactite galbene, albastre, verzui. În galeriile inferioare cicã ajunge temperatura şi la 45 de grade aşa cã lucreazã mai mult în chiloți. Horor. Înainte de minã am oprit şi la El calvario (piața minerilor) de unde îşi cumpãrã coca, alcool, alcaloizi pentru coca, dinamitã roz (pe care Slavã Domnului n-o mai testeazã spre deliciul turiştilor!!!)
Oraşul minier nu prea are ce oferi aşa cã e una din puținele dãți când apreciez turismul! Când vin turişti apar şi condițiile mai blânde pentru aceştia. Și totuşi cât de întârziat e locul ãsta, acum scriind asta din Lima parcã şi mai frapant pare. Bolivia e în alt timp, amestec de colonialism întârziat şi revalorizat pentru a-şi marca identitatea, modernism minoritar cu foarte mult indigenism folclorizat. Lipsa de educație e omniprezentã şi asta face şi comunicarea mai grea…
Înainte de a intra în minã, îmi spune Claudia şi îmi aratã, minerii stau în nişte cãmãruțe la intrare unde mestecã coca. De la atâta mestecat de coca sau supt sucul din frunzele pãstrate într-unul din obraji, unii au acum o deformație a feței, un obraz (preferat) cu o umflãturã.
Singurul lucru care-mi place în Potosi e cã sunt mulți cãței pe strãzi. Ce nu-mi place e cã mulți sunt murdari şi par supãrați. Astã searã era unul mort pe trotuar şi nimeni nu pãrea sã se sinchiseascã L
Diverse: Amor caliente, desert din cãpşuni flambate cu rom. Miam.
În Bolivia totul e mai ieftin decât în Peru. O masã foarte bunã în Bolivia nu poate costa mai mult de 100 Bs (adica 10 euro) în timp ce în Peru e triplu!

Ce frumos era la Sucre, cel mai frumos loc din aceastã Bolivie greu de iubit.
Share:
Reading time: 6 min
America latină•Travel

Sucre, la ciudad blanca cu 4 nume. El taxista sin nombre si papagalita Lola

July 21, 2013 by cpreda No Comments
Am ajuns la Sucre zburând timp de 30 de minute de la Santa Cruz. Mi se spusese cã aterizarea în Sucre, printre munți e impresionantã şi aşa a fost!
Sucre e oraşul cu 4 nume: Charcas – pânã în 1538, La Plata (1538-1776) ca parte din Viceregalitatea Peru, Chuquisaca (Viceregalitatea Rio de la Plata 1776-1825) şi Sucre din 1825 în onoarea eliberatorului venezuelean Antonio Jose de Sucre. Oraşul alb peruan, Arequipa mi-a plãcut cel mai tare. La fel, oraşul alb bolivian, Sucre e cel mai frumos! Sucre este însã cu adevãrat majoritar albã, ceea ce nu prea era adevãrat despre Arequipa. Trebuia sã stau mai mult…Sucre este capitala constituționalã a Boliviei deşi de la sfârşitul sec 19 La Paz a devenit sediul puterii executive şi legislative, puterea judecãtoreascã rãmânând în Sucre. Ca urmare a rãzboiului între nord şi sud, pacenosau câştigat sediul puterii. Ce pãcat dupã pãrerea mea, La Paz e tare urât în timp ce Sucre are mãcar un aer colonial întârziat. Despre modernitate nu e vorba în niciunul, doar în zonele de sud ale La Paz şi în Snta Cruz. În general Bolivia e mult mai puțin dezvoltatã decât țãrile vizitate pânã acum cu enclave de modernitate sau contemporaneitate dar care mi-au pãrut mai degrabã excepția minoritarã.
În Sucre sunt multe de vãzut, comparativ cu toate celelalte oraşe la un loc: ca în toate selecția include artã religioasã şi/sau colonialã, biserici cât cuprinde, muzee de istorie, costumbrist, militar! La acesta am poposit o vreme îndelungatã. Gãzduit în cazerma principalã a forțelor armate avea ca „ghizi” soldați numiți de ex. ironic de colegi, el museista. La parter era cam dezamãgitor muzeul cãci includea tunuri, motoare de avion, dar şi o colecție impresionantã de „scrisori sincere” ale elevilor care cereau recuperarea litoralului! Talk about influencing the future generations. La etaj într-o salã lunguiațã erau descrise pe panouri susținute de Petrobras (brazilianã) cele mai importante bãtãlii pierdute (cãci bolivienii şi-au pierdut jumãtate din țarã de la 1825 încoace) inclusiv în fața brazilienilor (Acre), rãzboiul Pacificului deja amintit, rãzboiul Chaco (cu Paraguayul) şi celelalte rãzboie cu Peru din sec 19. O mamã cu fiica aveau aparat foto. Nu prea înțelegeau exponatele (întrebând de ex ce e guano!) dar nu au ratat vreunul pentru a se poza: fîşssss fãcea aparatul. Nu e bine. Încã o datã. Deşi particip din plin la aceastã cvasi universalã fotografiere a aproape tuturor momentelor cotidiane, observ şi cã oamenii par mai preocupați de cum se vãd în anumite locuri, experiențe, decât ce înțeleg, trãiesc cu adevãrat. Cum era înainte? Nu mai ştiu. Țin minte  doar cã prima datã la Orsay în ’94 eram preocupatã sã fac poze şi mai deschideam aparatul sã trag filmul cã se bloca aşa cã l-am voalat J
Cea mai tare fazã la muzeul militar a fost la sfârşit. Întrebând eu de baie, soldatul muzeist care mã urmãrea cu caiețelul în mânã îmi zice candid: nu ținem! Zic: cum nu țineți ?! Zice: e doar pentru colonei. Zic: s-o crezi tu! Biroul de lângã budã era plin de domni care se agitau. Zic: îmi cer scuze îmi dați şi mie cheia de la baie ?! Stupoare, colonelului îi cade telefonul din mânã, nu ştie pe unde sã se ascundã, se agitã ei şi vine repede cu cheia: poftiți doamnã! Îmi deschide bineînțeles buda bãrbaților sau ar trebui sã zic a coloneilor J
În prima dupã-amiazã am vizitat Casa de la Libertad cum se cheamã acum, mai exact locul în care Simon Bolivar cu Sucre şi alte personalitațãi locale au semnat actul de independențã al Boliviei denumite în onoarea lui Bolivar, schimbându-se la câteva luni dupã aşa cum spunea un intelectual atunci când a sugerat asta, aşa cum Columbia se cheamã în onoarea lui Columb aşa şi Bolivia sã se cheme în onoarea lui Bolivar. Sala în care a avut loc actul era decoratã cu cel mai fidel portret (dupã pãrearea sa) al eliberatorului nordului Americii de sud. În sala urmãtoare era portretul eroinei locale, Juana Azurduy care a participat la rãzboaiele de eliberare (1809-1825) cu soțul, fiind sãrbãtoritã cu mare fast a doua zi (de ziua ei) prin centrul oraşului. Pe peretele de vizavi era şi portretul lui Martin Guemes, un exemplu de caudillo local pe care îl dau eu la seminarele din fiecare an JCam urâțel.
Muzeul costumbrist unde nu era voie sã faci poze (şi când e voie e pe bani + bilet de vreo 4 ori mai scump pentru strãini, pe care mi-l dau automat, dar ce nene nu pot fi boliviancã?!) era plin de costume de doamne din înalta societate, fracuri de asemenea dar şi de haine de chola chuisaquena adicã din Sucre cu diferențe semnificative de cele ale cholitei pacena. Și pe stradã observ cã aici cholitele poartã fuste plisate pânã la genunchi şi nu au pãlãrii, au la fel cozi lungi care la capãt au nişte ciucuri negri (mãritate ca în insulele din Peru?) Am mai vizitat în plaza mayor şi muzeul fostã casã a unui jurnalist, politician celebru A. Gutierez Valenzuela. N-am aflat prea multe despre el cãci ghidul care era cam emoționat mi-a dat mult prea multe detalii despre materialele din care erau fãcute prea multele obiecte: acesta e marmurã de Carrara, bronz aurit, oglinzi venețiene, scaune brodate cu fir de aur, marmurã, scãunel de confesiune adicã unde-şi spuneau secrete! Cel mai frumos muzeu a fost însã cel indigenist la care se ajungea cu greu pe strãzi parcã din La Paz, la 75 de grade! Situat aproape de Recoleta unde era şi ordinul franscican cu vederi impresionante asupra orãşelului, muzeul pãrea la prima vedere micuț şi o țeapã dar de fapt merita toți banii. Avea, pe lângã explicații şi obiecte de colecție şi mostre ale produselor obținute în atelierele pe care le încurajeazã în zonã. Cele trei principale tipuri de țesãturi extrem de frumoase (cele actuale pãreau opere de artã contemporanã chiar dacã popularã) veneau de la trei comunitãți: los Jalq’a care vorbeau în țesãturile lor despre lumea dinãuntru, los Tignipaya care fãceau lucruri  mai abstracte şi vorbeau despre lumea de deasupra, iar în fine, cei din regiunea Tarabuco desenau şi brodau despre lumea de aici, social şi peisaje. Țesãturile actuale aveau ca moto:  țesem despre ce vedem, tot ce avem. Am vrut sã-mi iau şi iau un ceva de la muzeu dar erau super scumpe şi nu mai aveam cash (cãci aici nu se umblã cu cardul la tine, mai ales dupã Paraguay!) aşa cã am ales nişte semne de carte fãcute de copii: superbe!
Povestea din Sucre n-ar fi aceeaşi fãrã „el taxista sin nombre” (taximetristul fãrã nume) care m-a dus pânã la Potosi. Am decis sã iau taxiul la sugestia tipei din Santa Cruz cãci autobuzele pãreau descurajante şi chiar erau aşa cum o sã descopãr cu supra mãsurã de la Potosi la Uyuni…Taxista respectiv era extrem de vorbãreț mi-a mãrturisit dupã ce m-a întrebat dacã mã supãr dacã ia pe încã cineva la drum ca sã aibã cu cine vorbi! Drumul era de vreo 3h jumătate, i-am zis cã îi dau cât îi dau (200 Bs, vreo 20 de euro) ca sã mergem fãrã alții şi a zis ok, atunci vorbeşti cu mine. Şi ce-a mai turuit. Era recent cãsãtorit (ianuarie) dar cu nevasta cu care trãia de 20 de ani şi cu care avea 5 copii dar şi 2 cãței, 3 pisici şi altele. Problema era cã îi murise papagalița Lola care era carnivorã, bea alcool şi gaseosa nu apã! Era flebețea lui clar dupã cum îşi povestea momentele dragi cu Lola! Insista cã Lolei nu îi placeau alte femei şi le muşca, certa. El taxista sin nombre de abia începuse taximetria fiind concediat de curând, mergea pentru prima datã la Potosi în acest rol, duminica trecutã mergând cu familia la bãi termale, vreau sã vãd? Aaah nu!

Și am ajuns la Potosi. Oare de ce?
Share:
Reading time: 7 min
America latină•Travel

Santa Cruz: tropicalisme. Supermercado Jesus Cristo

July 15, 2013 by cpreda No Comments

Santa Cruz a fost fondatã de 3 ori. Prima datã în 1561 la echidistanțã de Rio Grande şi Rio Paraguay. Oraşul are o tradiție de autonomie care m-a şi fãcut sã vreau neapãrat sã îl vãd. În 2007 a fost ultimul moment important în acest sens pentru cã „crucenos” au vrut atunci, profitând de o lege datã de Morales, sã capete autonomie cât mai completã. Centrul economic al țãrii se aflã la Santa Cruz şi de cum intri simți cã e un loc complet diferit de restul țãrii. În primul rând clima e complet diferitã, tropicalã şi la fel şi localnicii. Aici nu sunt cholitas şi în general mai puțin oameni care cerşesc. De fapt, ca şi în Puerto Maldonado în Peru pare o cu totul altã țarã şi mã întreb din ce în ce mai tare cum au rezistat împreunã aceste regiuni atât de diferite cultural, politic, etc.
Oraşul e format din ineluri concentrice. Eu stau într-o zonã semi-rezidențialã între al 4-lea şi al 5-lea inel într-un bloc foarte nou şi foarte modern comparativ cu ce am vãzut eu pânã acum. Gazdele mele gãsite prin minunatul airbnb care îți permite sã cunoşti localnici la care te cazezi sunt din clasa înaltã. Ea e fiica unor proprietari de pãmânt, fermieri foarte bogați, iar el vine dintr-o familie de scriitori foarte celebrã aparent. Ea şi-a lãsat jobul prea stresant şi acum vinde prin catalog nişte produse de îngrijire corporalã importate din Brazilia, în timp ce el e un avocat de succes. Împreunã au vizitat aproape toatã lumea. Ne înțelegem de la început de parcã am fi prieteni din totdeauna şi ieşim seara în oraş, etc. A fost cea mai frumoasã experiențã de pânã acum din Bolivia şi de asta mi-a plãcut Santa Cruz. Oraşul în sine nu oferã prea multe, dar mie mi-a plãcut sã descopãr şi acest loc atât de diferit de altiplano, cu o climã tropicalã similarã celei din Paraguay, cu locuri comparabile cu Santiago mai degrabã decât cu La Paz…
A treia zi în Santa Cruz am vãzut şi cartierele rezidențiale din Urubo, zona de dupã râul Parai, construite pentru prima datã de un milionar care a fãcut şi podul pentru a lega totul de oraş dupã care s-a sinucis cãci nu se vindeau. Acum sunt dovada dezvoltãrii economice din zonã. Aratã ca mini orãşelele cu pazã pe care le vedem în filmele (nord)americane. Majoritatea au case identice, aşezate foarte aproape unele de altele. Imediat dupã ce se terminã rezidențialele se terminã şi drumul asfaltat! Comunitãțile sãrace nu au nevoie. În drumul spre Rinconada, loc de mers în week-end cu familia la piscinã şi la masã şi unde trebuia sã vãd o floare superbã care însã nu era în sezonul ei, m-am întâlnit cu o cireadã de vaci braziliene, albe mânate de doi cow-boy! A fost partea cea mai mişto a plimbãrii pentru cã brusc am prins şi puțin gust de campo şi am înțeles de ce majoritatea maşinilor din oraş sunt maşini de teren, Toyota pentru cã majoritatea merg adesea şi la țarã unde nu-i drum.
Mi se spune cã Santa Cruz e şi un loc privilegiat de trafic de droguri şi mi se citeazã tot felul de exemple de violențe legate de temã. De altfel gazda mea mi-a spus cã existã şi un boom imobiliar utilizat pentru a spãla banii murdari din respectivul trafic, ceea ce mi-a amintit de strategia utilizatã şi de mafia sicilianã în Palermo.
Ultima searã am fost la Galeria Kiosko, singura galerie de artã cu adevãrat contemporanã din Santa Cruz unde vorbea o curatoare a unui centru de artã contemporanã din Lagos, Nigeria. Erau şi nişte artişti locali plus nişte critici de artã. Aceştia parcã sunt aceiaşi pe tot mapamondul, cam aceleaşi ticuri, glumițe şi aere de superioritate. Am aflat câte ceva despre arta politicã din Nigeria (vezi pagina mea de Art and Politics).
La toate muzeele boliviene (foarte mici şi prost organizate cele din oraş) trebuie sã-ți scrii numele, naționalitatea, profesia, datele de identitate. Plictisindu-mã şi neînțelegând aceaastã pasiune securisticã am zis cã sã mai inventez şi în Santa Cruz am scris cã sunt din Franța. Am vrut sã scriu Mongolia dar cred cã se prindeau. Deşi România tot nu ştiu unde e, aşa cã ce mi-e una ce mi-e alta!
Singura parte care mi-a plãcut din micul şi dãrâmatul muzeu de istorie din oraş era prtea care spunea istoria locului prin picturi, de la fondare la lupta pentru autonomie sau pentru drepturile femeilor din a doua jumãtate a secolului trecut.
Siesta în Santa Cruz e şi mai lungã: de la 12/12.30 la 17! Bine aici e de înțeles cãci e foarte cald deşi localnicii îmi spun cã e iarnã! Uite ce frig e, 28! La ora 17 ca în Anglia se ia un ceai, numit mocochinci şi care e de fapt ceai rece bazat pe o piersicã deshidratatã şi super dulce care se bea cu ceaiul de rigoare acompaniat de ceva „a picar”, de îmbucat, ori sãrat (ca de ex tamales, nişte brânzã în foi de porumb) ori dulce.
Diverse: Supermercado Jesus Cristo
Se strâmbã dupã ce trãsese o duşcã din sticla acoperitã de o pungã de plastic. I-o dã amicului, care o pune la loc în cutia de plastic de lângã bordurã. E noapte deja în Mercado de las 7 calles (dar care e a şaptea stradã?). Întinde mâna şi apucã obiectul din plastic cu care o sã curețe geamul urmãtoarei maşini care se va opri la stop când se face iar roşu. Taxiul meu merge mai departe şi intrã pe strada Bolivar.

Pe stradã în Santa Cruz e plin de vânzãtori de dvd-uri şi cd-uri piratate cu mențiunea cã aici majoritaea au şi un ecran plat la care îți aratã produsul dorit. De obicei din maşini ca sã poatã pleca mai uşor dacã apare poliția.
Share:
Reading time: 5 min
America latină•Travel

La Paz: folclor, indieni şi protest. Revoluția socialistã parțialã si lupte de cholitas

July 12, 2013 by cpreda No Comments
La Paz, oraşul  în care îşi au sediul puterile statului deşi capitala constituționalã continuã sã fie Sucre, nu este foarte primitor sau încântãtor. La Paz a fost construitã într-o vale printre creste de peste 5.000 de m ale Anzilor. În vale (3.600 m) terenul nu e însã lin, clãdirile se cațãrã pe pante uneori la 70 de grade! şi oamenii urcã obosiți strãzile sau din contrã coboarã cu grijã ca sã nu se prãvãleascã.. Dupã o plimbare pe douã strãzi te simți epuizat şi vrei o pauzã. Centrul La Paz e deci înghesuit, cu trotuare micuțe ocupate pe deasupra ca niciunde pânã acum de vânzãtori ambulanți de „de toate”. În principal, de vânzãri se ocupã „cholitas” pe care le recunoşti uşor dupã port: au pe cap o pãlãrie englezeascã de gentleman, fuste (mai multe) umflate şi cu pliuri de toate culorile, pulovere de lânã groasã, iar pe deasupra câte un şal (adesea colorat). La Muzeul costumbrist aflu despre pacena (locuitoare a La Paz) care vroia sã fie elegantã şi la ținuta de mai sus avea şi ghete de piele cu şiret. Azi, multe din cholitas (de origine indigenã aymara sau quechua venite de la țarã adesea) poartã şi un şorț murdar şi au haine amestecate de toate culorile. Ele dau de fapt culoare oraşului.
Revoluția socialistã parțialã e în mers şi amicul Evo e peste tot!
Cum ajung la hotel dupã drumul de pominã de la Puno deja descris şi dau drumul la tv. Descopãr cã odatã cu sosirea mea în oraş, Bolivia e subiectul serii din cauza interdicției de a traversa spațiul aerian al Franței cãreia îi cade „victimã” preşedintele Evo Morales bãnuit cã l-ar avea pe Snowden la bord. Deja de la intrarea în La Paz îl vãzusem pe Evo peste tot: pe pereți îi stã numele scris, pe afişe zâmbeşte de lângã vreun proiect de anvergurã (Bolivia cambia, Evo cumple – Bolivia se schimbã, Evo se ține de cuvânt fiind sloganul privilegiat) precum telefericul care va lega oraşul „nou”, de sus – El Alto de valea supra-ocupatã. În talk-showurile serii se discutã înflãcãrat despre nedreptatea cauzatã ca pe vremea coloniei unui indio (neuitând cã Evo este primul preşedinte de origine indigenã ales în 2005 în condițiile în care populația indigenã este majoritarã dar foarte întârziatã politic cãpâtând nu numai reprezentare politicã dar şi dreptul de a vota foarte târziu 1952-64 şi din nou din 1982 când se instaureazã democrația).
Trebuie spus cã bolivienii întâlniți pânã acum (pacenos adica din La Paz) sunt mai degrabã dezagreabili, ori nu le plac turiştii, ori albii, nu ştiu exact. Sper sã-mi schimb impresiile în sãptãmânile ce urmeazã. Foarte diferiți deci de peruani care intrau în vorbã imediat şi erau simpatici! De abia acum realizez, prin comparație.
În Piața Murillo sunt cholitas cu şorțuri lungi şi lãlãi care vând gelatinã de culoare roşu aprins sau oranj cu frişcã pe deasupra pe care o scot din nişte cutii mari de plastic. Se plimbã printre cei care stau pe trepte vis-a-vis de palatul prezindențial acoperit cu schele şi un cearșaf mare alb pentru cã îl renoveazã. Congresul s-a renovat deja deşi contrastul e mare cu clãdirea de lângã care stã sã cadã. În piațã ca şi în Peru, se vinde porumb pentru a hrãni porumbeii dupã care intervin fotografii care îți propun o amintire de neuitat pe moment. Mulți nu rezistã. E plin de poliție (şi în muzee!) îmbrãcatã în kaki de zici sunt de la armatã. În jurul clãdirilor de guvern erau azi dimineațã domni şi doamne veniți din provincie şi, aşa cum am vãzut la  prânz în Cafe Alexander, astfel de inşi sunt şi în Parlament.
Intru în muzeul de artã din piața Murillo dar mi se spune cã sã mã grãbesc cã la 12.30 începe pauza! Pot sã revin dupã. Aşa descopãr o trãsãturã bolivianã: extrem de lunga pauzã de prânz: 12.30-15/15.30 în La Paz sau chiar pânã mai târziu în Santa Cruz…munca e epuizantã deci o siestã prelungitã nu stricã…pe mine mã încurcã tare aceastã chestie. De fapt nu prea respectã niciun program: încerc sã gãsesc o piesã de teatru iar internetul este ceva mult prea avansat pentru lumea culturalã localã. Mã afisez la fața locurilor dar fãrã prea mare succes cãci sunt chematã invariabil mai târziu când nu gãsesc nimic şi deci renunț. Galeriile de artã gasite pe internet sunt şi ele închise sau nu au deloc program afişat. Greu culturalmente în La Paz. Muzeul de artã contemporanã, o inițiativã privatã, este o colecție de kitsch groaznic cum n-am mai vãzut. Nu înțeleg confuzia între „artã contemporanã” şi scremetele picturale ale unor ratați…15 Bolivianos pe care îi regret (plus taxiul ca sã gãsesc mãrețul loc, 10). 1 Euro e cam 9.20 Bolivianos.
La Muzeul litoralului (pierdut) îndoctrinarea începea de la grãdinițã, împreunã cu mine vizitând mulți copii foarte mici (de vreo 3 ani?) care erau târâți de educatoare cu ajutorul unor hamuri comune de care se țineau micuții îmbrãcați în treninguri bleu ciel. Bolivia a pierdut ieşirea la oceanul Pacific în urma rãzboiului cu acelaşi nume (1879-83) la care au participat şi Chile şi Peru, Chile ieşind învingãtoare şi ocupându-le teritoriile deşertului Atacama pe care mai apoi (şi pânã azi) le exploateazã în numele propriei prosperitãții. Bolivia reclamã accesul la ocean, aceasta fiind principala traumã național(ist)ã, în ciuda pierderilor teritoriale pe care le-a suferit în favoarea tuturor vecinilor…Actualmente, la Haga se judecã dreptul Boliviei la mare şi drepturile peruano-chiliene în ceea ce priveşte frontiera maritimã. În ambele țãri, este principala temã de discuție (înaintea evodrameiavionistice). Muzeul era foarte mic şi prost organizat şi bineînțeles nu puteai face poze…plãtind 15 Bs în plus am putut poza curtea interioarã ?! Absurde reguli pe care angajații nu le chestionau biensur…
La muzeul etnofolcloric mi-au plãcut mult colecția de mãşti pe care le poartã în diferitele (nenumãratele ?) culturi locale şi colecția de obiecte de vestimentație din pene, nişte decorațiuni pentru cap impresionante. Parțial mai vãzusem utilizarea penelor în acest fel la Musee du Quai Branly la Paris dar nu atât de multe şi variate. Folclorismele ocupã viața cotidianã în La Paz: de la festivalul studențesc unde erau iarãşi nenumãrate standuri cu diverse culturi locale şi studenți/te costumate care mai de care de ar fi fãcut Cântarea României sã pãleascã la oamenii care împânzesc labirinticele şi în pantã strãzi din centru.
Am mai vãzut Muzeul revoluției (din 1952) când un partid, Mişcarea Național Revoluționarã a preluat guvernul pentru 12 ani şi a inițiat reforme majore: vot universal (pânã atunci votau doar 40.000), reformã agrarã, centralã sindicalã minierã unicã, națioanlizarea minelor, etc. I-a urmat un lung şir de dictatori militari pânã la revenirea la democrație în 1982. Muzeul numit şi monument arãta ca un mauzoleu (incluzând de altfel nişte eroi la subsol) situat fiind într-un parc cam cãzut în Miraflores; deschis în 1964 a fost imediat închis şi redeschis de abia în 1994. Era decorat cu picturi realist-socialiste ale celor 2 mari reprezentanți: Walter Solon Romero şi A. Pantoja. Nu cunoşteam acest acompaniament artistic al revoluției MNR aşa cã m-am bucurat. Paznicul, casier care mergea în cârje vãzându-mã interesatã (în comparație cu ceilalți 2 vizitatori din cartier) mi-a pus şi un dvd cu revoluția prezentat de Carlos Mesa, istoric dar şi fost preşedinte. Mi-a plãcut deşi am aflat şi aspecte mai horror: cum MNR a avut lagãre de concentrare şi a folosit tortura intens pentru a-şi impune reformele. Cu mine s-a mai uitat şi un domn care mai mult moțãia, trezindu-se pentru a zice mândru: Guevara, altul, nu Che, fost ministru MNR-ist.
Trecând pe lângã stadion, la întoarcere, taxiul a fost înghițit de manifestanții în verde fluorescent ai Movimiento Sin Medio (Mişcarea fãrã fricã ?!) a primarului La Paz care tocmai îşi deciseserã reprezentanții mi-a spus şoferul.
Am mai vãzut şi foarte micul Muzeu al coca, aflat chiar vis-a-vis de pensiunea bunicii (Posada de la Abuela): unde am aflat despre aspectele DOAR pozitive ale plantei care creşte şi în apropiere de La Paz şi care este omniprezentã în spațiul urban (de la suveniruri la meniurile cafenelelor, etc). Coca Cola, inventatã în 1886 a conținut pânã la Legea Harrison din 1914, cocainã! Acum conține doar coca J Coca Cola cumpãrã cantitãți impresionante de coca de la Peru şi Bolivia, 204 tone în 1995. Zicea şi de dra Aslan care a folosit cocaina artificialã (procaina) în diferite tratamente geriatrice.
O sã-mi fie dor de chelnerița amețitã de la Angel Colonial vis-a-vis de pensiunea mea care nu reuşea niciodatã sã ducã o comandã la masa potrivitã şi mereu te trezeai cu supã în loc de fripturã; dupã care zâmbea tâmp J
Diverse: casele în La Paz dar nu numai sunt majoritar nevãruite pentru cã astfel taxele sunt mai mici.
Pe microbuzele din oraş care conduc frenetic sunt tot felul de decorații dintre care spicuim: My Nissan is Fantastic; Al verme lloraras, al recordarme sufriras.

Lucha de cholitas
Duminicã seara am fost la lupte de cholitas sau lupte libere între femei şi bãrbați s-a dovedit. M-am gândit sã vãd „culoarea localã” dar am cam regretat cãci spectacolul era groaznic de kitschos şi de prost gust. Organizate în El Alto, luptele de cholitas erau o combinație de lupte soft (deşi unele aruncãri pe spate ale participanților te fãceau sã te doarã şi pe tine când auzeai bufnitura pe scândurile scenei) cu circ.
Spectatorii erau aşezați în aceastã salã de sport/halã pe nişte gradene de piatrã, în timp ce noi turiştii aveam privilegiul de a sta pe scaune de plastic roşii aproape de țarc, astfel încât pe lângã mine tot sãrea gardul care ne separa, un luptãtor cu chicã lungã de tot pe spate, supãrat de „performanța colegului Elvis”. Elvis wannabe purta doar bretele albe la compleul alb de latex care i se mula pe fese, având chica mai scurtã datã cu gel pe spate şi spre isteria unei fane agitate care curãța o mandarinã folositã apoi şi pentru a-i arunca cojile în cholitas luptãtoare care nu-i plãceau. Elvis țopãia frenetic, se urca pe corzi, urla, îşi mai dãdea una în piept, dar nu era prea rezistent la cãzãturile pe spate pe scânduri. Albul se purta la bãrbați, un alt personaj având pe al sãu costum cusutã pe fund o inimã. Cel mai isteric era însã un X man?mister X cu mascã, costumat şi el foarte elaborat pe albastru şi care urla la spectatori cã nu-l aplaudã, amenințându-i cu diferite semne obscene. De ãsta mi-a fost cam fricã. Aveau şi acompaniament: ori clauni, ori femei/bãrbați. Erau şi alte personaje: un militar se lupta cu un clovn superman spre hazul publicului cucerit de cel din urmã. Cholitas erau unele foarte dramatice, altele complet nelalocul lor precum una foarte bãtrânã, slabã şi aiurea. Fustele umflate ale cholitas odatã trântite la pãmânt lãsau sã se vadã jupoanele, etc, dupã ce se aruncau una pe alta în corzi, sau se dãrâmau exagerat de dramatic pe rând, pe spate. Adesea terminau luptele pe lângã țarc, doborându-se pe ciment şi mai terminator.
Ghida noastrã mi-a zis zis cã pe antrenorul lor îl chema ATLAS, acesta având peste 70 de ani şi intervenind şi acum în lupte. Pe unul din arbitri, poate chiar cel care a participat şi el la luptã cot la cot cu unul din concurenți, îl chema ATTILA.
Când publicul nu era de acord cu luptãtorii sau cu arbitrul jucãtor, arunca cu mâncare sau coji de mandarine în ei.
Chica foarte lungã pãrea sã fie semnul de distincție în aceastã lume exageratã.

Pe margine erau „snacks” incluse în turul nostru de la care eu m-am abținut, majoritatea pregãtite în nişte condiții de igienã „maximã” chiar la fața locului.

Share:
Reading time: 10 min
America latină•Travel

Titicaca

July 7, 2013 by cpreda No Comments

Înainte de a ajunge la Puno (de la Arequipa) ne oprim la nişte lagune care seamãnã cu cele altiplanice vãzute în Chile şi pe care le credeam unice, la peste 4.400 de m. Când vãd de pe panou altitudinea acompaniatã de nişte lame şi vicunas (care cresc doar la peste 3.500 m) brusc mi se face rãu. Puno e la o altitudine de 3.800 m, dar nu de soroche sufãr eu acolo ci de frig! E groaznic de frig şi în camerã la super hotelul rezervat special pentru a fi sigurã cã o sã am „calefaccion” (încâlzire) când colo vãd cu stupefacție cã e de fapt un caloriferaş care cu greu face fațã camerei mari deloc izolatã cãci geamurile sunt ca peste tot în Peru (ca în Lima care are cu totul altã climã) subțirele şi cu spațiu liber între! Le spun unora despre „termopane” şi fac nişte ochi mari?! Decidem cã le trimit câteva!

Pe drum m-a impresionat sãrãcia, doar case nevãruite, cu un etaj dorit cu câini pe acoperişuurile etajelor neîncepute! Juliaca la doar o orã de Puno aratã groaznic! Strãzi asfaltate doar câteva (ca la mine la țarã), în rest țãrânã roşiaticã. Pe strãzi tot felul de femei vânzând te miri ce din cãrucioare ca peste tot în Peru. Lângã autogarã (terapuerto îi zic ei) din ce în ce mai multe şi mai insalubre. Mi se pare cã e undeva în sec 19 oprit oraşul în care unii aterizeazã pentru a ajunge apoi la Puno de pe malul peruan al lacului Titicaca.

În prima agențîe în care am intrat m-am împrietenit cu tipii de acolo şi am ieşit seara în oraş. Noelia iubeşte franceza şi mã întreabã cum se spune minte şi suflet în francezã. Colegul ei Wiliam îmi spune cã a avut şi un iubit francez. Eu nu mã las dusã dinspre spaniolã spre francezã. Incã o datã toatã lumea se mirã de câte limbi vorbesc eu…pãi dacã românã o vorbim doar noi! J Wiliam, profesor la o şcoalã primarã studiind ingineria mi se laudã, îmi spune despre ferma lor (chacra) din junglã la care m-ar invita (bãrbații de aici nu se pot abține sã flirteze deşi nu e cazul…) care a cãzut în paraginã de când a murit tatãl lui aşa cã acum angajații planteazã coca J 

A doua zi în Puno, duminicã fiind, toatã lumea e la defilare! Şi cei care nu sunt, sunt în biserica de la 3 strãzi mai încolo. La defilare, sau sãrbãtoarea schimbãrii steagului s-a venit cu mic cu mare, s-a luat loc pe trotuar la soare (cu umbrelã sau mai tradițional cu o hârtie se protejeazã ochii de soarele care arde), s-a cãlcat uniforma obligatorie pentru fetițele care poartã mãnuşi de dantelã şi au pãrul prins în coc cu plasã. Se hlizesc ca orice alte fetițe şi fac mişto de profesorii în costume negre şi cu mobil în mânã care mai vin sã se rãsteascã amenințãtor la ele din când în când pentru a „reface formația”. Vorbesc autoritãțile, nu se aude oricum nimic, e plin de armatã îmbrãcatã de combat, de miliție care izgoneşte gurãcascã din Plaza de Armas. La umbrã nu poți sta cã mori de frig, iar la soare te topeşti. Ca atare, dupã doar o zi am fațã de rac prãjit şi îmi arde chipul. Intru şi în biserica din a doua piațã ca importanțã din Puno şi îi vãd pe bãieții de altar întinzând bãțul de capãtul cãruia e legatã câte o pungã în care enoriaşii pun câte o monedã, douã. La mine se opreşte, mã vede şi se îndreaptã în partea opusã pentru a numãra ce e în pungã. Toate muzeele (coca, etc) sunt închise duminicã cãci nu-i aşa e zi de odihnã! Mã întorc în plaza de Armas, defilarea nu s-a încheiat, defileazã elevii, profesorii, asociația orbilor, familiile elevilor, cholitas cu fustele lor colorate (ca ale țigãncilor noastre), bãrbați în costume şi cu ochelari de soare. Pasul de defilare e strict. Îi anunțã pe toți un militar. Casc.

Cholitas, femeile cu fuste umflate, pulovere groase de lânã – şi pãlãrie uneori – se întorc cu spatele pe stradã dacã încerci sã le pozezi: nu cumva sã le furi sufletul…

 Dupã-amiazã merg la Silustani unde sunt nişte monumente funerare (chullpas) care preced inca deşi sunt continuate şi de ei. Cel mai bine pãstrat seamãnã cu un ghiveci imens şi are vreo 12 m înãlțime. Locul e însã foarte frumos, o peninsulã înconjuratã de o apã (lacul Umayo la 3890m) de un albastru de te doare mintea. Ghidul e îngrozitor; e mai preocupat de propriul copil adus cu el care vrea coca-cola, sã-şi dea şapca jos, acum şi haina. Ghidul insistã sã vorbeascã în englezã şi nu înțeleg absolut nimic. Mã depãrtez de grup şi sper ca zilele urmãtoare sã nu fie tot el.

 A doua zi plecãm devreme de tot cu grupul pentru a vizita insulele de pe partea peruanã a lacului Titicaca. Intâi ajungem în insulele plutitoare Uros locuite pe timpul incaşilor de o etnie cu acelaşi nume care a refuzat sã se supunã imperiului şi s-a retras pe lac construindu-şi adãpostul pe aceste insule. Insulele sunt fãcute din totora (un fel de trestie pe care o şi mânãncã) plasatã straturi, straturi pe o bazã dintr-un material similar plutei extras tot din lac. În lac fac de toate, pipi, iau apã ca sã fiarbã, se spalã, etc. Senzația mea confirmatã mai apoi de alții este însã cã insulele Uros prezentate nouã sunt doar pentru turişti ei nelocuind de fapt acolo, au şi taxiuri din totora, bãrci pe care le fac sã pluteascã de fapt cu nişte saci imenşi umpluți cu sticle de plastic pe care le sortau de zor mai feriți de turiştii pozãtoriatotcemişcã.

Dupã ce am pãrãsit aceastã opire obligatorie la Uros, am continuat drumul pe lac cu bãrcuța noastrã înceatã timp de încã vreo 3 ore pânã la insula Amantani pe care urma sã înnoptãm. În port ne aşteaptã familiile la care ne împart ghizii cu care sosim. Femeile croşeteazã din mers. Pe cap au vãluri negre (simple cele mãritate, cu flori cele care-şi cautã bãrbat), bluze înflorate care seamãnã cu iile noastre şi fuste tot negre. Bãrbații care sunt singura autoritate sunt tot în negru şi cu pãlãrie pe cap, au vestã neagrã. Eu împreunã cu încã 2 sunt repartizatã la Alejandrina, un pic mai sus pe coasta dealului/munte. În casã mai stau cu o tipã din Taiwan care face o cãlãtorie deja impresionantã pentru mine, un canadian cu bunici în Ungaria care îmi laudã din 5 în 5 minute gear-ul lui de cãlãtor profesionist, mai târziu se laudã şi cã are paşaport canadian; un brazilian micuț cinefil convins care a vãzut filmele lui Mungiu şi Porumboiu!!! şi Felix care vorbeşte spaniolã ca toți germanii, poticnit. Toți 5 luãm loc la mica masã din bucãtãria familiei şi ne serveşte supa de quinoa şi un fel 2 format din tot felul de cartofi care cresc pe insulã. Totul acompaniat de ceai de coca şi de muna (energizant mentolat care creşte pe insulã). Vederea din curte este impresionantã: o combinație a insulelor eoliene (din N Siciliei) şi a celor greceşti. Nu mã mai satur.

 Dupã o masã copioasã, o drumeție sãnãtoasã! Urcãm deci pânã în vârful insulei unde e nu ştiu ce templu pe care turiştii conştiincioşi îl înconjoarã de 3 ori cãci doar aşa ți se îndeplineşte o dorințã! Apusul e într-adevãr foarte frumos dar simt cã mor de obosealã. Dupã o întâlnire în Plaza de armas cu ale noastre gazde într-un mod foarte haios: adicã e beznã completã nefiind electricitate pe insulã (decât parțial în case cu energie solarã) ne strigãm unii pe alții ca sã ne recunoaştem J Dupã o cinã la fel de copioasã….mergem cu mic cu mare la cãminul cultural! (ca la mine la țarã pe vremuri). Turiştii şi turistele au fost îmbrãrcați cu fuste şi bluze peste pulovere, eu refuz sã dau ceva jos şi îmi pun doar un poncho precum bãieții. Râdem, glumim şi localnicii pun de o horã! Pe bune, dansul la care sunt antrenați turiştii entuziaşti e de fapt o mare horã pe muzicã andinã; pe urmã pe hituri latino ca sã se simtã şi strãînii bine. Plecãm agale cu o mini lanternã în bezna completã. Cerul e impresionant. E plin de stele unde vezi cu ochii.

 Nedescoperind încã încãlzirea, se doarme în frig, punând cât mai multe pe tine. Eu am 3 pulovere şi 4 pãturi de lânã. Ne culcãm şi noaptea ne trezeşte ploia furioasã cu grindinã. Credeam cã gata e sfârşitul!. La sfârşit facem schimb de emails şi FB iar cu gazdele de adrese poştale. Le promitem cã le trimitem o pozã cu grupul ca sã o punã în camera în care am dormit noi fetele alãturi de diplomele fiilor trimişți la şcoalã la Puno.

Pornim cu barca spre a treia insulã: Taquile. Aici a urmat o altã drumeție istovitoare pentru mine cãci erau mai mult suişuri şi mai puține coborâşuri. Iarãşi vederile de pe insulã sunt superbe! Aici şi bãrbații croşeteazã în mers. Poartã şi nişte pãlãrii fistichii şi brâuri late şi brodate, iar ele au costumații mai degrabã roşii decât negre. În Plaza de Armas decoratã postmodern ni se spune povestea insulei de parcã am fi cu şoala în excursie: adicã o primãrie „modernã de sticlã” stã lângã nişte dãrâmãturi şi vizavi de un alt centru comercial plin de produse de artizanat de pe insulã. Cele din alpaca sunt mai scumpe, dar nu rezist unui fular de vis! Incerc sã negociez cu domnul gãtit în costum de sãrbãtoare care e şeful cooperativei şi care croşeteazã de zor, dar nu-mi merge.

Mâncãm într-un „restaurant” dubios cu o vedere de neuitat cãtre Amantani. Soarele ne arde cefele. Mai bem nişte ceai de coca.

Urmeazã 3 ore drumul de întoarcere cãtre Puno. Pentru cã ieri, la dus mi-a fost cam rãu de la valurile de pe lac, stau mai mult afarã la taclale. Când ajung în Puno fața mea e şi mai roşie.

 A doua zi plec în Bolivia. Drumul în sine e aventuros! Se pleacã cu un autocar, te dai jos la cele 2 frontiere, treci, te urci la loc şi dupã încã un pic se face pauzã 2 ore (!!) în Copacabana, principalul sat de pe partea bolivianã a lacului. Noroc cã gãsesc un dejun bun şi trece mai uşor timpul vorbind la telefon J. Ni se schimbã autocarul şi acum avem unul cu ferestre care se deschid, ca pe vremuri! Dupã ce moțãim pe partea bolivianã suntem dați jos şi urcați în barcã! Ca sã trecem o strâmtoare. Noi cu o bãrcuțã, autocarul nostru clâtinându-se lin pe alta. Croații cu care cãlãtoresc sunt Lolec şi Bolec live! La La Paz se pregãtesc sã facã mountainbiking pe Death road unde nu au murit decât câțiva, deci e ok! Traversãm strâmtoarea şi pânã trece şi autocarul vãd un monument de tot râsul: un erou național auriu prezentat crãcãnat sau în şpagat pe o bazã cu nişte soldați viu colorați. Este bineînțeles un monument care reclamã pierderea litoralului! Uãããã Chile!!
Share:
Reading time: 10 min
Page 2 of 10«1234»10...Last »

Categories

  • America latină
  • Art and politics
  • Call for papers
  • street art
  • Travel